In Romania fetusii de pana la 24 de saptamani sunt considerati deseuri.

În România zilelor noastre, fetuşii de până la 24 de săptămâni, morţi în uter, nu pot fi îngropaţi, deoarece, din punct de vedere legal, ei nu există. Primăriile refuză să elibereze certificate de deces (în lipsa certificatelor de naştere) şi autorizaţii de înhumare, şi de aici drama părinţilor care doresc să-şi îngroape copiii morţi înainte de naştere. Din cauza vidului legislativ, aceste fiinţe nevinovate, unele iubite de părinţi, altele nu, sunt considerate "deşeuri biologice", ca atare, sunt incinerate împreună cu alte "deşeuri" ale blocului operator. Aşadar, trăim într-o societate în care demnitatea umană este condiţionată de o lege făcută de oameni, care întârzie să apară, cutremurător, în defavoarea lor. Cine dă oamenilor puterea de a decide dreptul la viaţă, la demnitate, al unui alt om? Cât de obiectivi putem fi în acest sens, atât timp cât nouă, celor vii, nu ni s-a refuzat dreptul de a ne naşte? Şi dacă ni s-ar fi refuzat?

Lipsa unui mormânt pentru pruncii lor - acesta este unul din marile regrete ale mamelor care îşi plâng neîncetat copiii născuţi morţi. Asemenea femeilor care îşi strigă durerea prin intermediul Organizaţiei EMMA (fondată de Bianca Brad din dorinţa, spune dumneaei, "de a oferi alinare tuturor celor care au trecut şi vor trece printr-o dramă asemănătoare cu a mea"), alte câteva mii de mame, din întreaga ţară, la care se adaugă şi taţii micuţilor, trăiesc una din cele mai traumatice experienţe psihice şi sufleteşti prin care le este dat să treacă ca părinţi. Aceşti oameni nu vorbesc despre tragedia care îi marchează pe viaţă. Nu mai au putere. Preferă să închidă în ei rana şi deseori devin depresivi. Din păcate, în România nu există un statut legal al fătului, şi de aici lipsa de informaţii, a consilierii şi a susţinerii acordate părinţilor.

Confuzie

Suferinţa înăbuşită a părinţilor ai căror copii s-au grăbit să plece din această lume, suferinţă pe care mulţi dintre noi ne facem că nu o vedem, porneşte de la discuţiile referitoare la recunoaşterea umanităţii copilului. De când începe viaţa? Când avem de-a face cu un om? Când este recunoscut statutul de persoană legală a fătului? Sunt câteva dintre întrebările antrenate la noi, şi în toată lumea, între adepţii pro viaţă şi cei anti-viaţă. Din nefericire, în România, astfel de dezbateri, menite să clarifice situaţia, sunt prea puţine, fără rezultate concrete şi deseori confuze. Dincolo de lipsa de informaţii referitoare la acest subiect, asupra noastră, a indivizilor acestei societăţi, planează o mare vină cauzată de lipsă de solidaritate, iniţiativă şi implicare.

Biserica Ortodoxă recunoaşte omul din momentul conceperii. "Din punctul de vedere al învăţăturii de credinţă ortodoxă, omul este persoană din momentul conceperii. Dacă legea românească, şi nu numai, prevede că de la 24 de săptămâni pruncul este om, aceasta este o greşeală din punct de vedere teologic. În momentul conceperii, Dumnezeu face această minune a unirii materiei cu sufletul, şi putem vorbi de o fiinţă umană, cu trup în formare (chiar dacă este în fază incipientă, embrionară), şi suflet, care este partea nemuritoare a fiinţei umane", spune Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, preşedinte al Consiliului etico-juridic al Patriarhiei Române.

Alte voci susţin că viaţa există din clipa în care inima fătului începe să bată. Unii spun că viaţa se formează de la 17 săptămâni, iar alţii consideră că darul cel nepreţuit îl primim de la 24 de săptămâni.

Oameni contra oameni

Concret, medicii români recunosc persoana din a 24-a săptămână de sarcină, deoarece, începând cu această dată, fătul este potenţial viabil (poate avea şanse de supravieţuire) în mediul extrauterin, dată fiind aparatura medicală de care dispunem momentan. După definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) din 1977, un copil poate fi declarat viabil în condiţiile în care este mai mare de 22 de săptămâni sau cântăreşte peste 500 de grame. În prezent, legislaţia românească recunoaşte fătul ca persoană din momentul în care are certificat de naştere, ca urmare a declarării sale la Starea civilă, dar nici o lege românească nu recunoaşte, şi nu a recunoscut vreodată, statutul juridic al copilului născut mort până la 24 de săptămâni. De ce? "Medicii şi juriştii atei nu vor fi deloc încântaţi să acorde un drept la înhumare copiilor morţi în uter, pentru că astfel ar trebui să recunoască drepturile copilului din uter în general, ceea ce ar contraveni filosofiei pro avort, şi nu îşi permit acest risc. Totuşi, chiar în retorica lor, unde copilul mort în pântece este privit ca un apendice scos, se poate stabili să se acorde dreptul persoanelor de a solicita spre înhumare copiii morţi în pântece, chiar şi a unor părţi din corpul lor, dacă doresc (membre amputate), însă în mod sigur se va impune respectarea anumitor cerinţe sanitare privind transportul etc.", declară părintele Ionuţ Corduneanu, Vicar administrativ patriarhal.

Din cauza acestui vid legislativ, anual, sute de părinţi nu-şi pot îngropa pruncii, iar dacă o fac, gestul lor este la limita legii. Aceşti copii morţi, iubiţi şi doriţi de părinţii lor sunt consideraţi "deşeuri biologice" şi sunt incineraţi în crematoriul spitalului sau de către firme specializate.

Am amintit de copiii plecaţi dincolo, iubiţi de părinţi şi de suferinţa acestora. Există însă şi categoria copiilor morţi, aşa-numiţii avortoni, respinşi de propriii părinţi, părăsiţi în maternităţi, care îşi găsesc "odihna" tot în flăcările crematoriului. Dincolo de ignoranţa legii în ceea ce priveşte demnitatea umană, în cel de-al doilea caz avem de-a face cu lipsa de interes a părinţilor pentru copiii lor, cu furia acestora împotriva propriului sânge. Carmen Georgescu, medic primar obstetrică-ginecologie de la Maternitatea Giuleşti din Capitală, spune: "Concepţia oamenilor. Este dureros… Faptul că nu vor să renunţe la avort, faptul că sunt fete tinere care nu ştiu ce e viaţa, care nu vor să ştie..."

Paula Lupu, asistent-şef Secţia obstetrică-ginecologie, de la Spitalul Filantropia, Bucureşti, adaugă: "Cel mai adesea, cele care recurg la avort sunt tinerele. Să le faci să se răzgândească e o luptă grea."

Recunoaşterea statutului de persoană în România

În prevederile noului Cod penal, ca şi în Codul penal în vigoare, nu se face nici o referire la statutul de persoană legală al fătului.

În 2009, deputatul Florin Iordache, membru în Subcomisia parlamentară de analiză a Codului penal, a venit cu un amendament la noul Cod penal, în care propunea recunoaşterea copilului mort înainte de naştere, ca persoană, de la 24 de săptămâni. Iniţiativa deputatului Iordache a atras protestul asociaţiilor religioase.

"În momentul în care recunoşti legal un copil de la 24 de săptămâni, înseamnă că până la 24 de săptămâni poţi să faci oricând avort şi se poate extinde la orice categorie de vârstă, cum a fost cazul fetiţei din Iaşi, dusă în Anglia. Întrebarea este: până în 24 de săptămâni copilul este persoană umană sau ce este? Nu este clar statutul copilului până în 24 de săptămâni", spune Larisa Iftime, preşedinta Asociaţia Provita Media, Bucureşti.

La întrebarea adresată indirect de reprezentanta Provita Media, Florin Iordache declară: "Cei care au mai multă expertiză pot veni cu nişte amendamente. Sunt anumite raţiuni medicale. Partea medicală a venit cu 24. Punct. Acum mă apuc să văd ce înseamnă 24? În comisia juridică, unde sunt majoritatea jurişti, nu avem expertiză pe toate subiectele, cum este acesta - medical. Este un subiect pe care nu îl stăpânesc. De la Colegiul Medicilor luaţi expertiza". Domnul Iordache a venit cu aceeaşi recomandare, de a căuta răspunsuri, mai departe, la Colegiul Medicilor, referitor la dreptul copiilor născuţi morţi de a fi îngropaţi.

"Depinde cine este mai puternic din punct de vedere social"

"Consider că fătul are drepturi juridice din momentul fecundaţiei, din momentul în care a apărut oul şi ulterior embrionul. Din momentul acela el poate fi persoană juridică, pentru că acelaşi lucru s-a discutat vizavi şi de procedurile de fertilizare in vitro. Adică, au existat păreri precum embrionul nu este o formă de viaţă. Embrionul este forma primară de viaţă. Că el poate să evolueze sau se poate opri din evoluţie, asta este cu totul altceva", declară prof. dr. Bogdan Marinescu, medic primar obstetrică-ginecologie, directorul Maternităţii Giuleşti din Bucureşti.

Cât priveşte recunoaşterea legală a fătului până în 24 de săptămâni, prof. dr. Bogdan Marinescu spune: "În situaţia aceasta vă pun în faţa altei probleme: întreruperea de sarcină la cerere. Nu discutăm de cea terapeutică, atunci când produsul de concepţie este malformat sau nu are şanse de evoluţie sau evoluţia sarcinii riscă agravarea unei afecţiuni mai mare. Discutăm apropo de întreruperi de sarcină la termen, legale, cu 12 săptămâni şi aşa mai departe. Ce facem? Îl dai cu drepturi legale? Este răspunsul la întrebarea adresată."

Să înţelegem că fetuşii până în 24 de săptămâni nu sunt oameni?

Bogdan Marinescu răspunde: "Întrebaţi Comisia juridică a Parlamentului. Pentru că aceeaşi întrebare v-am pus-o eu. Înseamnă că dacă faci în mod legal o întrerupere a cursului sarcinii, pe o sarcină normală, în evoluţie, la 10 sau la 11 săptămâni şi dacă îi dai statut legal, asta înseamnă pruncucidere. Şi intrăm în altă treabă. De aici nu mai există decât un pas la ceea ce au făcut polonezii cu scoaterea în afara legii a întreruperii sarcinii la opţiunea femeii.

Prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România şi al Societăţii Române de Bioetică, spune: "Din momentul conceperii este persoană şi are nişte drepturi. Există şi declaraţii ale Consiliului Europei privind drepturile embrionilor, doar dacă este considerat embrion. Este o dezbatere strict filosofică şi socială. Depinde cine este mai puternic din punct de vedere social. Unii spun că din momentul conceperii, alţii că de la 24 de săptămâni, alţii de la 17 săptămâni. Nu avem criterii ştiinţifice pe baza cărora să stabilim clar, deja este de concepţie de viaţă. Cert este că de la 11, 12 săptămâni fătul se fereşte de forceps. Există Strigătul mut, celebrul film, în care se arată cum un mare adept al avortului, care a practicat câteva mii, a filmat un astfel de avort, şi când a văzut cum fătul se apără în apropierea chiuretei, în momentul acela a devenit pro viaţă".

Ce este de făcut?

"Din punct de bisericesc li se recunoaşte demnitatea de oameni. Prin pogorământ, printr-o îngăduinţă a Bisericii, aceşti prunci născuţi înainte de vreme, nebotezaţi, şi care au murit trebuie îngropaţi într-o anumită parte a cimitirului, pentru că sunt, totuşi, fiinţe umane. Chiar dacă mamele nu mai vor să ştie, medicul, asistentele ştiu ce posedă. Trebuie rânduite persoane speciale şi, cu ajutorul preoţilor din spitale, trebuie îngropate într-o anumită parte a cimitirului. Important este să fie îngropaţi. Preoţii ar putea face o slujbă de binecuvântare a materiei. Nu cred că este greşit- nu i se aplică Taina Botezului, nu poate fi înmormântat, pentru că nu a fost botezat -, aşa cum există slujbe de binecuvântare a apelor, a oricăror materii, tot aşa ar putea fi şi în acest caz. Stropiţi cu agheazmă şi lăsăm ca Taina Preasfintei Treimi să rânduiască cele de cuviinţă. Dar noi o minimă datorie ar trebui să ne-o facem faţă de aceste fiinţe umane care au murit înainte de vreme, nu din vina lor, ci, de cele mai multe ori, din vina părinţilor. Drept urmare, părinţii trebuie să fie şi ei responsabilizaţi, conştientizaţi, consiliaţi şi să li se recomande să se pocăiască şi să li se citească rugăciunile de pocăinţă. Ar fi frumos ca mama care a pierdut sarcina să se ocupe chiar ea de îngroparea copilului", arată Episcopul-vicar patriarhal Ciprian Câmpineanul.

"Copilul născut mort să fie declarat persoană umană din clipa conceperii sale şi să fie recunoscut statutul de persoană legală a fătului din momentul conceperii sale", consideră preotul Aurel-Bogdan Teleanu, care, în 2009, a propus un proiect de lege pentru recunoaşterea "dreptului la înhumare a copiilor morţi înainte de naştere, implicit cei ai mamelor care se aflau în primele luni de sarcină."

"O persoană umană se deosebeşte de celelalte specii prin compasiune şi respect pentru demnitatea fiinţei. Aceasta este şi tradiţia samarineană a profesiei medicale. Copilul se poate da părinţilor, respectând toate reglementările privind transportul unui produs biologic, ceea ce implică nişte cheltuieli, pe care unii părinţi nu şi le pot permite", consideră prof. dr. Vasile Astărăstoae. Referitor la refuzul unor cadre medicale de a da copilul părinţilor, preşedintele Colegiului Medicilor din România remarcă: "În lumea medicală mai avem mult de lucrat în ceea ce priveşte educaţia. Să ne amintim că am avut de-a face cu o perioadă lungă de ateism agresiv, cu o anumită concepţie. Tocmai pentru că reglementarea legală este atât de ambiguă, există frica."

"Mă lupt cu nişte giganţi acum, dar ştiu că o să reuşesc, chiar dacă sunt un simplu om. Cum poţi să-i spui unei mame: "Tu n-ai avut un copil, e un deşeu biologic", pentru că nu a făcut 24 de săptămâni? Ceea ce am remarcat în general, lucrurile încep să se mişte atunci când cineva suferă, când trece printr-o traumă personală foarte puternică, de orice natură. Asta nu înseamnă că sunt oameni care fac să se întâmple nişte lucruri pentru că, efectiv, aşa sunt construiţi… numai că aceştia sunt foarte puţini. Ani de zile nu s-a vorbit despre acest subiect, am spart un subiect tabu, acum sunt căutată de persoane care chiar vor să facă ceva. Eu nu îmi fac probleme că nu voi reuşi, e nevoie de timp, de putere, energie, răbdare", arată Bianca Brad, fondatoarea Organizaţiei EMMA, care se recomandă "mama unui băieţel pe Pământ şi a unei fetiţe, în Ceruri!".

sursa: Ziarul Lumina

„Iubirea lui Dumnezeu transcende diferenţele dintre oameni“ – interviu cu IPS Ioan al Covasnei si Harghitei

Episcopia Covasnei şi Harghitei a fost înfiinţată în anul 1994 din raţiuni de ordin pastoral-misionar, ca o necesitate de a răspunde nevoilor spirituale ale românilor ortodocşi din cele două judeţe, ajunşi, din cauza vicisitudinilor vremurilor, minoritari în propria lor ţară. Aici există patru confesiuni creştine importante: catolică, reformată, greco-catolică şi ortodoxă. Despre activitatea misionară a acestei eparhii în cei 16 ani de existenţă şi despre problemele cu care se confruntă, ne vorbeşte Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei în interviul care urmează.

Înalt Preasfinţia Voastră, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei poate fi considerată o eparhie misionară. În ce constă specificul misiunii sale în această zonă a ţării?

Zona în care vieţuim în Carpaţii Orientali, delimitată administrativ astăzi în judeţele Covasna şi Harghita, se caracterizează prin faptul că, deşi trăim lângă inima României, noi, românii, suntem minoritari în acest teritoriu. Viaţa noastră aici, din perspectiva mea, este oarecum asemănătoare cu cea a credincioşilor români de la Ierusalim, unde, pentru o vreme, am fost hărăzit de Dumnezeu şi de Biserică să slujesc. Şi acolo, şi aici, românii sunt minoritari şi trăiesc printre oameni de alte confesiuni.

În afară de această dureroasă realitate, eparhia noastră nu are multe aspecte diferite faţă de viaţa celorlalte eparhii din Patriarhia Română, pentru că şi noi suntem mădular al acestei Sfinte Biserici şi propovăduim aceeaşi Evanghelie a lui Hristos. Prin participarea mea la lucrările şi hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, credincioşii ortodocşi din această parte de ţară sunt conectaţi la tot ceea ce apare nou în viaţa Bisericii noastre şi răspund la fel ca şi credincioşii celorlalte eparhii provocărilor acestor vremuri.

Cum a fost întâlnirea cu această realitate “de lângă inima României”?

Venirea mea în această zonă n-aş putea să spun că a fost un şoc. Eram obişnuit să convieţuiesc cu oameni de altă etnie şi de altă confesiune. Religia noastră creştină, prin definiţie, are ca bază iubirea de Dumnezeu, de semeni, de întreaga natură creată de Dumnezeu. Ziditorul ne-a aşezat în Raiul cel pământesc. De aceea, când am păşit în acest loc, nu am venit cu ideea preconcepută de a-i elimina din zonă pe cei de altă etnie şi de altă confesiune, de a învrăjbi, de a răzbuna sau de a redeschide nu puţinele răni istorice. Oricine ar cerceta viaţa românilor din acest perimetru, din punct de vedere social, religios sau economic, ar constata că este un spaţiu în care s-a suferit mult. Poate că tocmai de aceea izvorăsc atâtea râuri din munţii de aici, ele sunt rodul lacrimilor vărsate în acest pământ românesc definit sugestiv de cuvintele lui Eminescu: “De la Nistru pân la Tisa… şi din Hotin pânâ la mare”.

Românii de aici au trăit momente foarte grele în decursul istoriei. S-a încercat “tăierea” limbii pe care o vorbesc, smulgerea din sufletul lor a credinţei pe care o moştenesc de la Hristos Domnul, de la Apostolii săi şi de la atâţi şi atâţi misionari creştini, purtători de cuvânt şi de har dumnezeiesc, care au semănat aici, din mila lui Dumnezeu, sămânţă din ogorul lui Hristos, muncit de El cu apostolii Săi. În spaţiul nostru românesc nu a fost adusă sămânţă cu “mutaţii genetice”! Noi moştenim Logosul cel dintâi. Cuvântul cel dintâi al lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care în spaţiul transilvan s-a încercat, şi uneori s-a reuşit, în anumite zone, ca parte din populaţie, forţată fiind, să treacă de la credinţa cea adevărată, primită cum arătam din fondul primar, la alte confesiuni. În zbuciumata istorie a Transilvaniei se poate urmări cum oameni de frunte, nobili, au fost forţaţi să treacă la altă confesiune. Din mila lui Dumnezeu însă, poporul cel drept credincios a rămas mai departe la umbra crucii lui Hristos.

Care sunt totuşi problemele neîntâlnite în alte părţi ale ţării, dar cu care se confruntă românii din Covasna şi Harghita?

Imaginaţi-vă o parohie din zonă unde un român vorbeşte cu Dumnezeu numai în sfinţitul grai românesc. Contextul a făcut însă să-şi piardă limba de comunicare curentă. Credinţa pătrunde în fiinţa omului şi prin intermediul limbii, ca mod de comunicare. Aşa se face că sunt parohii unde credinciosul vorbeşte în grai românesc cu Dumnezeu numai la biserică, seara şi dimineaţa la rugăciune, în restul timpului, chiar şi în casă cu ai săi, cu vecinii, vorbeşte în alt grai. Pe aceşti oameni, ca păstor, trebuie să-i înţelegi. Când merg în asemenea comunităţi, trebuie şi-i înţeleg de ce graiul le este alterat. De aceea, îmi rânduiesc de aşa manieră cuvintele în propoziţii, de cele mai multe ori doar cu subiect şi predicat, pentru a-i face să priceapă şi ei mesajul Evangheliei din sărbătoarea sau din duminica respectivă.

Într-o parohie de aici, sau din Transilvania în general, pot exista trei sau patru confesiuni. De aceea, preotul nostru trebuie să trăiască în bună pace şi înţelegere cu membrii celorlalte Biserici, să-şi îndemne credincioşii să respecte mărturisirile lor de credinţă. Apoi, sunt momentele comune ale satului, care trebuie petrecute împreună, pentru că nu peste tot se trăieşte o viaţă paralelă.

Ce se întâmplă în cazul familiilor mixte?

Pentru că avem familii mixte, avem şi probleme deosebite în ceea ce priveşte credinţa. În ce confesiune vor fi botezaţi copiii născuţi într-o asemenea familie? Încotro se duc? Spre Ortodoxie sau spre altă confesiune? Nu putem impune unui român, căsătorit cu cineva de o altă confesiune, să interzică partea de tradiţie a celuilalt, pentru că are şi acela o moştenire. Iată de ce în aceste cazuri avem o pastoraţie implicată până la nivel de familie. Eu le-am spus părinţilor că trebuie să fie nu numai preotul parohiei, ci trebuie să ajungă la starea de preot de familie, încât să se poată spune: “Acesta este preotul nostru. Preotul familiei noastre!”. Iată de ce pastoraţia capătă altă nuanţă în această eparhie, faţă de pastoraţia din alte eparhii. Nu-i totuna să păstoreşti o familie sau o comunitate pur ortodoxă, unde de dimineaţă s-a tras clopotul satului şi toată lumea îşi fixează ceasul liturgic după acesta. Aici, sunt sate unde se trag trei clopote în trei feluri. De aceea, repet, trebuie să trăieşti în bună înţelegere şi convieţuire cu toţi, pentru că, în primul rând, suntem toţi făpturi ale lui Dumnezeu şi fiecare, pe cărarea pe care şi-a ales-o, doreşte să meargă la El.

Suntem convinşi că şi păstorii etniei maghiare din zonă doresc să-şi ducă turma tot la Dumnezeu. Pe o altă cale. De aceea, Dumnezeu să ne ajute tuturora, şi aici, şi în Împărăţia Lui, să putem ajunge în pace la El, fiecare pe calea lui. Acum, prin iniţiativa Părintelui Patriarh Daniel de a se înfiinţa un centru media al Patriarhiei Române, Radio Trinitas, Televiziunea Trinitas, în zonele în care se recepţionează, şi “Ziarul Lumina” aduc încă un mesaj acestor credincioşi, un dialog, un element de recuperare a limbii române. Prin aceste mijloace, chiar şi oameni maturi învaţă, recuperează ceea ce au pierdut din graiul lor strămoşesc. De aceea, este salutară, pentru noi, românii de aici, această realizare şi mă gândesc că la fel este şi pentru românii din Voivodina, din Bucovina de Nord şi din Basarabia. Este important nu numai că se hrănesc românii cu învăţătura creştină în graiul lor, ci şi pentru că se recuperează astfel un element de importantă definire a specificului identităţii noastre naţionale, urmând să se adauge şi celelalte la vremea lor.

Implicarea Bisericii noastre în social este o realitate. Cum se realizează aceasta în eparhia pe care o păstoriţi?

În ceea ce priveşte implicarea în social a eparhiei noastre, problema comportă, şi de data aceasta, nuanţe faţă de alte zone ale ţării. În Covasna şi Harghita, aproapele tău nu este numai românul, ci şi cel de altă etnie. Care sunt atunci necazurile şi suferinţele? Cu toate că au fost divergenţe, tensiuni interetnice, probleme interreligioase, acum suntem, din mila lui Dumnezeu, într-o relativă stare de pace şi de linişte. Încercăm să vindecăm acele răni şi să înţelegem că ideea de aproapele, despre care vorbeşte Hristos, într-adevăr transcende etnia, aşa cum ne spune Mântuitorul în pilda cu samarineanul milostiv. Aşa se face că în activităţile noastre sociale nu urmărim a-i ajuta numai pe români, ci şi pe cei de alte confesiuni. Dacă doriţi, spre exemplu, puteţi vedea câte persoane vin la poarta noastră cu vasele să primească hrană de la episcopie pentru familiile lor. Şi să vedeţi dacă maicile de aici îi legitimează cu buletinul să afle care este român sau care este maghiar! Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume ca să ne arate că de la Greenwich, jur-împrejurul Pământului, trebuie să ne considerăm şi să ne raportăm unii la alţii ca la aproapele nostru.

Dacă în plan religios lumea se respectă, în plan social, şi acolo unde intervin elemente de natură politică, lucrurile sunt împărţite. Iar aproape impunerea limbii maghiare în administraţie creează probleme. Dacă vrei să te angajezi, prima întrebare care ţi se pune este dacă ştii limba maghiară, şi abia după aceea, dacă mai eşti întrebat, ce ştii să faci, ce pregătire ai, ce meserie cunoşti. Prin acest mod de abordare a problemelor de către autorităţile locale, şi de către unii agenţi economici particulari (sunt însă şi persoane care nu fac nici o distincţie între maghiari şi români), mulţi români de aici sau din alte regiuni ale ţării veniţi aici, ştiind că permanent deasupra capului lor stă o sabie care se numeşte limba maghiară, pleacă din zonă şi nu se mai întorc. Aşa se face că numărul oamenilor şcoliţi de aici este cu mult sub nivelul altor regiuni. Or, nu poţi să concepi dezvoltarea unui spaţiu geografic fără lume şcolită. Cartea a adus lumină în cel mai îndepărtat sat. Curentul electric a venit mult mai târziu. Cele peste 850 de şcoli întemeiate de Şaguna, acelea au adus lumină în lumea noastră românească.

Iată cum, fiind aceste neînţelegeri, ne tragem unul pe altul în jos: tinerii români şcoliţi pleacă, zona, uşor-uşor, se scufundă din punct de vedere economic. La fel fac şi tinerii maghiari, pentru că nici ei nu mai rămân în zonă, văzând că nu există o dezvoltare economică. Şi uite cum din cauza neînţelegerilor dintre cele două etnii, judeţele noastre, aflate pe cele mai înalte platouri ale Carpaţilor, sunt, din punct de vedere economic, sub nivelul altor judeţe. Apoi, tensiunile mari din 1989-1990 au lăsat asupra acestui spaţiu încă un nor, motiv pentru care cele două judeţe şi o parte din Mureş nu prea sunt văzute de investitorii străini. Deşi oamenii din această zonă sunt foarte harnici, atât maghiarii, cât şi românii. Dacă veţi trece prin localităţile de aici, veţi vedea casele lor, toate cu temelie de piatră, bine zidite. În Covasna şi Harghita nu veţi găsi case din chirpici, cum sunt atâtea în alte regiuni ale ţării noastre. De aceea, trebuie să facem tot ceea ce este posibil pentru alungarea acestui nor.

Cum percep totuşi credincioşii de rând, indiferent din ce confesiune fac parte, aceste tensiuni, induse de cele mai multe ori de indivizi sau de structuri politice?

Românul de aici nu trăieşte chiar în largul lui din cauza acestor bariere despre care vorbeam. Unul dintre factorii de apropiere şi de detensionare a unor relaţii interetnice apare acolo unde se munceşte. Acolo oamenii atenuează asperităţile. Pentru că niciodată nu veţi vedea un român certându-se cu un ungur sau invers, în timp ce-şi câştigă împreună pâinea, ci se ajută unul pe altul. De aceea, un factor de stabilitate ar fi dezvoltarea economică. Acolo unde este pâine, şi pe masa românului, şi pe masa ungurului, nu vor fi probleme. Greutăţile, sărăcia, necazurile vor conduce însă întotdeauna la tulburări sociale, nu numai pe linie interetnică.

N-am văzut o strategie de stat a vreunui guvern de la noi care, în colaborare cu partea maghiară, aceasta din urmă făcând parte aproape din toate guvernele, să-şi fi trimis specialiştii să analizeze situaţia, să elaboreze strategii pentru a rezolva problemele din zonă. Acestea nu sunt probleme locale. Sunt probleme de stat, ale României. De aceea statul trebuie să găsească soluţii de dezvoltare şi de stabilitate. Aici lucrăm într-un teren mai arid. Biserica s-a gândit să înfiinţeze în zonă o eparhie, în condiţii cu totul deosebite faţă de altă parte a ţării. Eu pot să spun că aici, când am venit şi mergeam pe la biserici, nu eram peste tot aşteptat de preot cu Evanghelia în mână, cu clopote trase. Au fost parohii în care am sărit gardul în curtea bisericii fără acoperiş, fără uşă, fără geamuri, şi

m-am hrănit cu mure din rugii care creşteau în Sfântul Altar, în loc de prescură. Ei, uite aşa, cu greutatea care a fost la început, am zis să încercăm şi noi să ne ţinem, să ne apropiem, din unele puncte de vedere, de nivelul teologic şi cultural al altor eparhii. Şi am reuşit. Când am venit aici, erau doar cinci preoţi locali din cei existenţi. Astăzi, 90 la sută din preoţi provin din această zonă. Nici unul dintre ei nu a venit să-mi ceară un transfer pentru o altă eparhie. Tot aşa cred că şi statul român ar putea să găsească soluţii de stabilitate şi de dezvoltare.

Care sunt, în acest context, proiectele de viitor ale Episcopiei Covasnei şi Harghitei?

Din mila lui Dumnezeu, în judeţul Harghita, la această dată, nu mai avem nici o biserică şi nici o mănăstire în construcţie. S-au refăcut biserici, s-au ridicat biserici şi mănăstiri noi. Avem, aş putea spune, pentru credincioşii noştri, îndestulătoare lăcaşuri de cult. Dumnezeu să ne rânduiască preoţi cu har care să păstorească comunităţile noastre ortodoxe româneşti din această zonă.

În judeţul Covasna, mai avem două biserici care sunt încă în lucru. Deci, ca plan imediat de viitor, urmărim să finalizăm aceste lucrări. Mai sunt în acest judeţ câteva biserici şi mănăstiri nou-ridicate la care mai lucrăm la pictură şi la alte amenajări. De aceea, pentru perioada care urmează, vom rămâne doar cu partea de întreţinere, de refacere şi reparaţii. În privinţa clerului, cu mila lui Dumnezeu, avem acoperite aproape toate parohiile. Avem preoţi jertfelnici care stau în parohii cu 40-50 de credincioşi. Suntem în faza de ridicare la un nivel tot mai înalt a pregătirii teologice a preoţilor. Apoi, avem planuri de implicare mai profundă în problemele sociale, mai ales în programul de evitare a abandonului şcolar. Orice copil care nu va avea acces la un minim de carte, în viitor va trage ţara în jos. Orice om cu carte va fi un vector de progres.

Cu toate aceste realizări, există, credem, şi alte vise pe care doriţi să le împliniţi…

Mă gândesc mereu ce mai trebuie făcut pentru a putea şcoli la un nivel înalt cât mai mulţi tineri. Vreau să vă spun că mulţi din cei peste 300 de tineri care au dobândit studii teologice, unii au devenit slujitori ai altarelor, alţii lucrează în alte domenii publice. Iată, deci, că episcopia noastră a devenit un furnizor de oameni calificaţi. Unii sunt profesori, alţii lucrează în domeniul de asistenţă socială, în muzee, în centre culturale sau în alte diferite activităţi publice. Avem tineri care au terminat teologia şi lucrează chiar în sistemul bancar. Şefii lor mi-au spus că au încredere în ei, pentru că sunt credincioşi lui Dumnezeu, dar şi cinstiţi şi loiali instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.

Dacă Dumnezeu ne va ajuta să finalizăm lucrările la toate aşezămintele noastre, sper că vom putea să relansăm programul de construire de locuinţe pentru oameni săraci, să ridicăm cămine pentru bătrâni, să propovăduim în continuare Evanghelia lui Hristos şi să fim aproape şi de români, şi de unguri, pentru că iubirea lui Dumnezeu transcende patimile şi diferenţele dintre oameni.

sursa: Ziarul Lumina

In manastirile ortodoxe din cuprinsul Patriarhiei Romane, oficierea Tainei Sfintei Cununi este interzisa.

Arhiepiscopia Bucureştilor ne informează că: Oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mânăstiri trebuie tratată sub aspect pastoral-sacramental şi nu financiar, cum se întâmplă uneori, din cauza duhului de secularizare, care pătrunde şi în comunităţile monahale.

Taina cununiei creează o legătură aparte între familia care se întemeiază şi comunitatea din care provine şi în mijlocul căreia se formează, cu semnificative implicaţii duhovniceşti-sacramentale. În acest sens, după cum tunderea în monahism sau călugăria înseamnă intrarea unei persoane în comunitatea monahală, aceasta săvârşindu-se doar în mânăstire, nu în parohie, tot aşa cununia înseamnă intrarea noului cuplu (bărbat şi femeie) în viaţa unei comunităţi euharistice parohiale, care este mediul normal de creştere spirituală şi de participare duminicală la viaţa bisericească a parohiei.

În mod asemănător, Sfântul Botez se săvârşeşte în parohia în care s-a născut copilul, acesta adăugându-se copiilor din parohie, unde creşte fizic şi duhovniceşte până ajunge la maturitate. De aceea, parohia, nu mânăstirea, eliberează certificate de botez şi de cununie celor care primesc aceste Sfinte Taine. Un copil nou botezat creşte în parohie, nu în mănăstire. De asemenea, un cuplu trăieşte în parohie, nu în mânăstire.

Pogorăminte multe de la această regulă s-au făcut mai ales în perioada comunismului, când unele persoane care deţineau funcţii importante în societate se cununau pe ascuns în mânăstiri, pentru a nu fi sancţionate pe linie de partid (Partidul Comunist Român). În perioada respectivă, din lipsă de personal, la unele parohii au fost desemnaţi ca preoţi parohi chiar unii dintre ieromonahi. Aceştia puteau săvârşi, cu binecuvântarea Chiriarhului locului, toate Sfintele Taine într-o biserică parohială.

Însă astăzi, în libertate, trebuie să se revină la practica normală, tradiţională, de a se săvârşi Tainele Sfântului Botez şi a Sfintei Cununii în parohie (biserici de mir), nu în mânăstiri, de către preoţii de parohie, iar nu de către călugări.

Experienţa din ultimii 10 ani arată că multe slujbe de cununii şi botezuri săvârşite în mânăstiri au adus mai multe pagube duhovniceşti decât câştig material acestor comunităţi monahale (unii monahi părăsind mânăstirea şi căsătorindu-se, iar comunitatea monahală a început să-şi piardă specificul ei).

Potrivit canoanelor 3 şi 4 ale Sinodului IV Ecumenic, monahilor li se interzicea a se ocupa cu treburi lumeşti, civile, politice, militare sau de orice alt fel, iar mai târziu li s-a interzis să fie tutori, naşi de botez sau cununie, precum şi să săvârşească Sfânta Taină a Cununiei.

Atât Regulile călugăreşti ale Sf. Teodor Studitul, cât şi vechile pravile opresc, de asemenea, ieromonahii să oficieze Taina Cununiei, ca unii care au depus votul castităţii şi care nu pot lua parte nici la dansul ritual al cântării „Isaie, dănţuieşte ...”, nici la ospăţul sau petrecerea care urmează după nuntă.

Acest aspect a fost reglementat şi la românii ortodocşi în Pravila Mare (Îndreptarea Legii, 1652) care, la Glava 135, aliniat 2 arată că “ieromonahul, adică popa călugăr, nuntă nu cunună, adică nu blagosloveşte, că şi aceaia iaste fără dă leage şi făr’de cale şi nu se cuvine. Pre unul ca acela-l canonesc dumnezăeştii părinţi cu lipsa de preoţia lui”.

Având în vedere aceste motivaţii canonice şi pastorale, Sinaxa stareţilor şi a stareţelor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, în anul 2007, a hotărât să se revină la rânduiala corectă tradiţională din punct de vedere teologic şi pastoral, anume să se păstreze distincţia dintre mânăstire şi parohie, fiecare având rolul şi misiunea sa proprie în viaţa Bisericii. Excepţiile sau pogorămintele de la această regulă, dacă sunt bine motivate, pot fi aprobate de Chiriarhul locului, dar nu pot deveni o practică obişnuită.

Aceste două comunităţi eclesiale, mânăstirea şi parohia, trebuie privite din punct de vedere duhovnicesc şi nu financiar, iar responsabilitatea duhovnicească a preotului de parohie şi a naşilor faţă de copiii botezaţi şi tinerii căsătoriţi trebuie să fie una permanentă, nu transferată preoţilor monahi din mânăstiri.

sursa: www.basilica.ro

Pastorala IPS Ioan

Iubiţi credincioşi,

După acest urcuş duhovnicesc al postului, iată câtă bucurie avem acum la acest Praznic dumnezeiesc al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta este roada postului: bucuria în Duhul Sfânt, întâlnirea cu Hristos Cel Înviat!

Poate fi oare mai mare bucurie în sufletul unui om, decât aceea de a te întâlni cu cineva care a înviat din morţi!

Cine ne-a întâmpinat acum, la Sfânta Biserică, nu este un anonim, ci este chiar Hristos pe Care L-am răstignit şi L-am pus în mormânt, peste care am prăvălit piatra păcatelor unei lumi întregi.

Cât de grea să fi fost această piatră?! Şi totuşi pentru că era Fiul lui Dumnezeu, venit în lume pentru răscumpărarea noastră, nu a ridicat doar piatra păcatelor noastre, ci a ridicat şi porţile iadului, ridicându-i şi pe protopărinţii noştri din cel mai adânc mormânt care este iadul durerilor veşnice.

Ştiu că urcuşul postului nu a fost uşor, dar binecuvântat să fie Dumnezeu că aţi ajuns acum pe cea mai înaltă culme, care este Golgota Răstignirii lui Hristos. De aici se vede cel mai bine toată creaţia lui Dumnezeu; se vede cel mai bine lumea cu toate ale ei, bune sau rele. Tot de aici, se văd cel mai bine păcatele unei lumi întregi – şi sunt multe; se văd oameni neiubindu-se, rătăcind pe alte cărări şi doar puţini călătorind pe Drumul Crucii.

Pe toate acestea le-a văzut Hristos de pe Golgota şi de bunăvoie S-a urcat aici, ca să izbăvească această lume din marea ei cădere.

Pe Golgota, S-a încoronat Hristos, iar tron I-a fost Crucea, care a devenit scara, pe care toţi aceia ce Îl urmează pe Hristos pot să ajungă în raiul bucuriei lui Dumnezeu. Iubiţi fraţi creştini, nu este altă scară, între Cer şi Pământ, decât Sfânta Cruce, care este şi Altar pe care S-a jertfit Hristos.

Pe acest Altar găseşti Pâinea Vieţii, cu care să te hrăneşti în urcuşul tău duhovnicesc spre cer.

Iată, Hristos ne-a lăsat şi scara şi merindea cerului ca să ajungem la El. Ce ne mai lipseşte acum, decât dorinţa sfântă de a ne uni cu Hristos şi a călători împreună cu El, pe Drumul Crucii-pe Drumul lui Hristos.

Crucea de pe Golgota este axa lumii şi scara iubirii. Partea verticală este scară între cer şi pământ, iar braţele orizontale deschise şi le întinde să-i cuprindă pe toţi care o iubesc şi care doresc să devină şi ei fii ai Crucii celei sfinţite cu Sângele lui Hristos.

De te va întreba cineva al cui eşti, să-i spui că eşti fiul Crucii. La întrebarea pe cine iubeşti tu cel mai mult să răspunzi: pe Hristos al Crucii!

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o realitate, aşa cum va fi şi învierea noastră. Ea a fost vestită întâi de îngeri şi nu de oameni. Îngerii lui Dumnezeu depun prima mărturie despre Învierea Domnului. Să nu-i credem, iubiţilor, nici pe îngeri?! Să dăm mai multă crezare celor care răstălmăcesc Scripturile?! O, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi de meşteşugitele cuvinte ale celor care încearcă să ascundă, să ne fure cel mai de preţ dar adus de Hristos, nouă oamenilor, care devenisem muritori în urma căderii noastre în păcat.

Vor să ne fure darul vieţii veşnice şi să ne întoarcă iar în întunericul şi în umbra morţii din care ne-a ridicat Hristos.

Fraţilor, Hristos nu se mai întoarce încă o dată pe Drumul Crucii, căci pe acest drum nu se coboară, ci se urcă o singură dată. O, nepricepuţilor, în ce întuneric voiţi iarăşi a ne duce?! Oare nu aţi văzut că v-a lăsat Dumnezeu să intraţi chiar în lumea subatomică şi aţi văzut că acolo este lumină, şi totuşi voi iubiţi întunericul?!

Iată ce ne relatează Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în capitolul 28 al Evangheliei sale: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întîia a săptămânii (Duminică), a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.

Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi.

Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi.

Nu este aici; căci s-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.

Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că s-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă.

Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui.” (Mt. 28, 1-8) Şi plecând de la mormânt, fiind cuprinse de frică şi bucurie, le-a întâmpinat Hristos, zicându-le: „Bucuraţi-vă!”

Aceasta este mărturia lui Hristos şi a îngerilor – mărturie de Sus. Oare nu vom crede?! Ne vom mai clătina în credinţă?!

Hristos a mers mai departe şi pentru puţina noastră credinţă a venit cu o altă mărturie, şi anume, aceea a coastei străpunse.

Sfânta Evanghelie mărturiseşte: „Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi.” (Luca 24, 9)

Minunate şi ziditoare pentru suflet au fost minunile şi cuvintele rostite de Hristos apostolilor, ucenicilor şi mulţimilor care Îl urmau, dar adevărul despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a fost temeiul propovăduirii Sfinţilor Apostoli care ziceau: „Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, căruia noi toţi suntem martori.” (F.Ap. 2, 32)

Să ne amintim de predica Sfântului Apostol Petru la Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt; de cuvintele Sfântului Apostol Filip adresate dregătorului Candachiei, împărăteasa Etiopiei; de cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate iudeilor.

În toate aceste cuvântări despre Înviere, Sfinţii Apostoli Îl prezintă pe Hristos Domnul ca Sfântul lui Dumnezeu care a sfărâmat puterea iadului (F. Ap. 2, 25-32); Noul Adam sub picioarele căruia Dumnezeu a supus totul (1Cor. 15, 27; Evrei 1, 5-13); Piatra nesocotită de ziditori şi care a devenit piatra din capul unghiului (F.Ap. 4, 11).

Hristos preaslăvit prin Înviere este „cheia” cu care se dezleagă spre înţelegere toată Sfânta Scriptură: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El (…). Şi le-a zis: acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi.” (Lc. 24, 27, 44)

Învierea lui Hristos este pecetea pe care Dumnezeu o pune asupra actului mântuirii noastre, început prin Întruparea lui Hristos şi împlinit prin jertfa de pe Crucea Golgotei.

Prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos ni se descoperă, în mod plenar, sensul profund al vieţii Sale pământeşti, care până la Înviere a fost mai mult învăluit în taina Fiului teslarului din Nazaret.

Dacă până acum ştiam despre Naşterea Sa din Pururea Fecioara Maria, prin umbrirea Duhului Sfânt („Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnzeu se va chema.”-Lc. 1, 35), astăzi, prin Înviere, Hristos Domnul ni se descoperă ca fiind şi primul născut din morţi: „Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină şi poporului şi neamurilor.” (F. Ap. 26, 23)

Din acest moment, El este „Domnul slavei” şi Mântuitorul lumii. Învierea este puterea ce se dă celor ce cred în Hristos Cel Înviat, ca şi ei să devină nemuritori: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (In. 11, 25)

Hristos Domnul dă un nou sens vieţii noastre după Învierea Sa. Noi, cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, participăm real la viaţa lui Hristos cel Înviat, trăim în Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El, prin botez cu Hristos am înviat, prin credinţă în puterea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi. (Col. 2, 12)

Iubiţi credincioşi, mare este taina Învierii Domnului, dar pentru a crede în acest mare adevăr, care a ridicat lumea din legăturile morţii, Hristos nu ne cere mult-doar o credinţă cât „un grăunte de muştar” (Mt. 13, 31) şi atunci vom putea zice şi noi cu încredere: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal. 2, 20)

Sunt multe credinţe în lume, dar noi creştinii avem credinţa cea adevărată – adică, credinţa în Hristos Cel Înviat.

Podoaba credinţei noastre este Învierea lui Hristos, de aceea în noaptea aceasta întunericul mormântului a fost alungat pentru totdeauna de lumina slavei lui Hristos. S-a aprins lumina şi a fost alungat întunericul, ca să nu mai umblăm în el, ci să devenim fii ai Luminii.

Astăzi, Hristos prin Învierea Sa, ne naşte pe noi la viaţă nouă, spre o moştenire nestricăcioasă, neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care, după mare mila sa, prin Învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie. Spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi.” ( I Petru, 1, 3-4)

Am primit Învierea Sa ca un odor sfânt pe care trebuie să-l păstrăm, în care trebuie să trăim însă şi pe care trebuie să-l mărturisim, să-l transmitem mai departe celor care vor veni după noi.

Iubiţi fraţi creştini,

Vă întreb acum în acest moment binecuvântat de Dumnezeu: care a fost primul mărturisitor al Învierii Domnului, în viaţa frăţiilor voastre?

Poate veţi sta puţin pe gânduri şi veţi ezita să răspundeţi, dar eu vă spun: cu adevărat ştiţi şi l-aţi cunoscut, v-a spus tot adevărul, iar acel mărturisitor a fost mama.

Oare o mamă îşi minte copilul?! Uitaţi-vă în ochii mamei! Vedeţi acolo minciună?

Eu zic, în ochii maicii mele am văzut doar lacrimi. Iată, iubiţi fraţi şi surori, încă un mare motiv pentru care trebuie să ne cinstim mama.

Ea a luat chip de mironosiţă lângă leagănul tău, atunci când a venit în tainica noapte a Învierii de la Sfânta Biserică şi ţi-a adus mărturia Învierii lui Hristos şi o fărâmiţă de paşti sfinţit.

Binecuvântat să fie Dumnezeu că mai avem şi astăzi printre noi sfinte mame mironosiţe.

Învierea este plinătatea bucuriei noastre pământeşti, de aceea şi Hristos le întâmpină pe femeile mironosiţe cu aceste cuvinte pline de viaţă şi har: „Bucuraţi-vă!”

Deschiderea mormântului în care a fost pus Domnul înseamnă că ni s-a deschis şi nouă uşa pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu-Împărăţia celor vii, pentru a intra la Cina marelui ospăţ al Mirelui Hristos, biruitorul iadului şi al morţii.

Dacă, iubite frate creştine, încă mai ai îndoieli asupra Învierii Domnului, întrebă-l pe Sfântul Apostol Toma cum a fost când s-a întâlnit el cu Hristos Cel Înviat, când l-a chemat să-I pipăie coasta Sa şi rănile din palme.

Apostolul Toma rămâne totuşi simbolul celor care cred, dar se şi întreabă.

Marele nostru savant, Nicolae Iorga spunea despre Europa „că este un pământ al crucii şi al culturii”.

Câte cruci şi câtă cultură a mai rămas astăzi în Europa puteţi să-i întrebaţi pe fiii voştri care trudesc acum pe acel tărâm. Binecuvântat să fie Dumnezeu că în Carpaţii noştri mai sunt azi candele aprinse şi multe cruci.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Hristos a gustat din moarte şi ne-a spus că e amară – să nu mai gustăm şi noi din ea. Ne îndeamnă să gustăm din Potirul Iubirii Sale, ca să nu mai murim.

Astăzi, prin acest mare Praznic al Învierii, întreg spaţiul nostru românesc a devenit o ţară a Logosului Înviat, mărturisit de dangătul sfânt al clopotelor şi de credincioşii purtători de lumina sfântă a Învierii lui Hristos.

Fiţi mărturisitorii Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, iubiţi credincioşi, şi împărtăşiţi această mare bucurie tuturor semenilor noştri!

Să ajungă această veste şi celor ce sunt astăzi în spitale şi închisori, căci pentru toţi a Înviat Hristos! Împărtăşindu-vă părinteşti binecuvântări şi doririle mele de bine, vă mărturisesc şi eu cu toată credinţa, acum, la acest ceas de mare Praznic: Hristos a Înviat!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi.

Al vostru al tuturor de tot binele voitor,
† Ioan Arhiepiscop

Scrisoare deschisa domnului Madalin Guruianu, consilier local Sfantu Gheorghe

Doamne ajuta!!!


Doresc sa va reamintesc de faptul ca acum cateva zile am intrat (nu din inatmplare) pe blogul pe care il administrati, incercand sa postez si eu un comentariu la titlul "VICTORIA AMARA" dupa ce bineinteles l-am citit. Am vazut ca parerile pe care le-am postat la comentarii nu ati avut bunavointa, iar eu onoarea sa le publicati. Nu va condamn, pentru ca este dreptul dumneavoastra in a fi subiectiv sau obiectiv. Insa as dori sa va atrag atentia ca intr-o societate democrata la care nazuim si in care avem pretentia sa traim, subiectivismul nu este altceva decat o bariera de tip comunist, care se interpune in relatia pe care dumneavoastra doriti sa o cultivati atat interpersonal cat si interetnic. Faptul ca imi exprim o parere, dintr-o alta viziune, decat cea a dumneavoastra nu cred ca este un lucru rau, ba chiar benefic.
Am vazut ca proliferati mesaje de genul "nu-mi iubesc tara" preluate dintr-o scrisoare a carui scop era altul, diferit total de mesajul pe care dumneavoastra il promovati.
De asemenea am ajuns la concluzia ca persoanele care v-au recomandat si v-au promovat imaginea (inclusiv colegi de ai mei) in campania electorala nu au facut decat sa promoveze un “mit” al tanarului care se implica, dar nu pentru comunitatea romaneasca, din care, dupa nume descindeti, dar nu si dupa fapte. Imi permit sa fac aceasta afirmatie deoarece dumneavoastra ati fost singurul “roman” care ati votat (probabil cu ambele maini) insemnele de tip sovin ale comunitatii din Sfantu Gheorghe, in care romanii nu sunt reprezentati, insa sunt expuse cele trei coline “Tatra Matra si Fatra” (probabil ca stiti si ce insemna acestea) ca simbol.
Imi permit sa fac aceste observatii, nu dintr-un impuls nationalist-sovin de tip obsesiv, ci din postura de un cunoscator al Istoriei Romanilor din cele mai vechi timpuri (inclusiv probleme de etnogenza) pana in zilele noastre. De cand sunt slujitor al Altarului in aceasta zona m-a pasionat foarte mult problemele romanilor din arcul intracarpatic mai ales de la anul 1867 pana in prezent. Mi-am pus mereu intrebarea de ce eu ca preot nu pot sa-mi spovedesc credinciosii in limba romana? De ce nu isi cunosc acestia propria limba, si caror fapte se datoreaza acest lucru? Raspunsul este mai amplu, nu vi-l pot da eu acum in cateva randuri, decat pe scurt. Acesta fiind: politica de maghiarizare fortata la care au fost expusi romanii de-a lungul vremii mai ales din 1867, prin diversele legi care au impus o alta limba si au impiedicat conservarea si pastrarea identitatii romanesti, mai ales in anii de trista amintire 1940-1944. Fiind o perioada de care multi maghiari cu bun simt si cu frica de Dumnezeu le este rusine sa vorbeasca.
Cele amintite mai sus in ultimele randuri sunt o infima parte din dintr-un adevar istoric incontestabil.
In legatura cu articolul in care amintiti intr-un citat de “satele parsite de sasi si svabi” trebuie sa va amintesc, daca nu sa va aduc la cunostiinta, ca sasii au parasit Romania intr-un anumit context istoric si nu au fost alungati de frica procesului sau a politicii de asimilare, si asta vi-o spun ca roman ardelean. Nu stiu de unde atata grija pentru un neadevar (cules) pe care dumneavoastra il promovati? De ce nu va uitati putin la romanii nostrii maghiarizati, care sunt mult mai aproape de noi (sentimental vorbind) si ii ignorati? De ce nu amintiti ca sute de persoane de etnie romana din satele din secuime au fost asimilate deznationalizate, si chiar batojocorite candva in istoria recenta (nu mai mult de 70 de ani) a Romaniei, uitandu-si chiar limba de “voie sau chiar de nevoie”. De ce nu amintiti de sutele de familii din zecile de comunitati care au nume maghiarizate (ca de ex: Szebeny, Bokor, Olah, Pakular, si exemplele pot continua) din zona in care traim cu totii. Daca doriti sa va convingeti, si nu ma credeti, va recomand o vizita de lucru prin cimitirele din jurul bisericilor cu “cupola in forma de ceapa” din secuime. Ei domnule Madalin, va intreb cu tot respectul, cu istoria noastra ce facem? La care “cos” o aruncam la cel pe care scrie europenism, sovinism, nationalism, sau indiferentism? Poate chiar in cosul pe care scrie “Mituri ale tinutului secuiesc”. Oare o fi bine, oare o fi rau? Ma intreb si eu.
Cum va explicati dumneavoastra de zecile de comunitati cu biserici ortodoxe sau greco-catolice (ex. Aita Mare, Santionlunca, Baraolt etc.), adevarate constructii de arhitectura bizantina, aratand prin aceasta puterea comunitatii romanesti de odinioara, astazi stau goale, dar nu pentru nevrednicia preotilor, ci pentru ca in ele nu mai are cine sa intre, dupa linsajul din perioada de trista amintire, si nu numai.
Oare aceste lucruri nu va ridica anumite semne de intrebare? Mie da, si sunt semne grele de intrebare. Daca nu ma credeti mergeti si cercetati, nu va costa decat putin timp, putina bunovointa si nici jumatate de rezervor de combustibil.
Sunt unul dintre slujitorii lui Dumnezeu care asista, de multe ori neputincios, la ultima zvacnire a ortodoxiei si a romanismului din aceasta zona mult incercata. Sub epitrahilul meu aud suferinta fiecarui roman care a supravietuit furtunii, aud suspinul tainic, al inimii acestuia. In biserica, la fiecare slujba vad tristetea tainica ce salasluieste in sufletul fiecarui roman resemnat in fata sortii, cu alte cuvinte vad o ortodoxie muribunda, o frica si de multe ori o rusine in a afirma “eu sunt roman”. Aceasta este realitatea in care traim aici, in inima Romaniei, adica in vatra sacra a natiunii, pe care dumneavoastra din pacate nu o vedeti, atunci cand prin mesajele dumneavoastra contribuiti, nu intr-o, masura atat de mare cat ati dori, dar contribuiti, la rusinea si la umilinta la care este supus sistematic romanul de rand din inima tarii.
As putea sa continui, dar nu doresc sa va obosesc prea mult, cu lucrurile acestea “minore”. V-am adresat aceasta sincera scrisoare deschisa nu pentru ca as avea ceva cu dumneavoastra si cu cercul in care va invartiti. Ci pentru atitudinea dumneavoastra duplicitara si dupa modul tendentios de a vedea lucrurile atat in presa si blog, dar mai ales cand votati anumite lucruri care sunt impotriva romanilor nereprezentati de dumneavoastra. Faceti parte, si probabil nu intamplator, din partidul NATIONAL, care a contribuit decisiv la “invierea neamului” de la 1 decembrie 1918. Constat ca atunci existau barbati de stat, si nu doar politiceni ca astazi. Suntem in Postul Paresimilor un post al suferintei, al tragediei, si in acelasi timp al invierii. Este bine sa meditam la suferinta noastra de “oameni tolerati” si sa reinviem in propria constiinta intai, si apoi a reflecta fiecare dintre noi la Crucea pe care ne-a asezat-o Dumnezeu pe umerii nostrii, in propasirea spirituala, personala si colectiva a noastra. In incheiere va doresc numai bine, fara pretentia de a ma reprezenta, si de a imi impartasi opinia.

Cu respect
Pr. Iustin Garleanu

Înaltpreasfinţitul Ioan, arhiepiscopul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei: "Ţara şi tricolorul nu pot fi sfârtecate"

Asculta mai multe audio Muzica
În data de 20 martie 2010 în localitatea Topliţa a avut loc Adunarea Generală a Forumului Civic al Românilor din Covasna şi Harghita, unde s-a hotărât extinderea Forumului asupra judeţului Mureş, numindu-se în continuare Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş. De reamintit că rolul acestui organism acela de a păstra şi dezvolta identitatea naţională a românilor şi asigurării unei convieţuiri interetnice normale cu ceilalţi locuitori ai acestei zone.
Tot în această zi a fost adoptat un Memorandum prin care se atrage atenţia la provocările iredentist-şovine ale structurilor politice maghiare, de-a lungul celor 20 de ani, şi a intensificării ale acestora din ultimul timp. Lucrările au avut loc la Centrul Cultural din localitate unde au participat peste 1000 de persoane veniţi din diverse zone ale tării.

Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, IPS Ioan Selejan, a deschis lucrările adunării Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, transmiţând etnicilor maghiari un mesaj de convieţuire paşnică, dar vorbind şi de îngrijorarea românilor din zonă faţă de încercările liderilor maghiari de obţinere a autonomiei teritoriale.
IPS Ioan Selejan a subliniat, în aplauzele sălii, că "Ţara şi tricolorul nu pot fi sfârtecate", precizând că "nu este o hartă de agăţat în cui, ea este locul unde se naşte veşnicia".

Semnatarii documentului susţin că în judetele Covasna, Harghita şi Mures "se produce un fenomen antieuropean de enclavizare nemaiîntalnit în Europa".

"Comunitatea maghiară se transformă într-o masă etnică inchisă, blocată între propriile frontiere mentale, obsesiv segregaţioniste. An de an, cu paşi mărunţi, dar hotărâţi, fără oprelişti, s-a ajuns la crearea de facto a unui stat în stat, cu imn, drapel, şi stemă."

Majoritatea discursurilor liderilor maghiari sunt astfel concepute "ca şi când istoria acestor meleaguri ar începe doar odată cu aşezarea secuilor aici, o istorie în care românii nici nu ar fi fost şi nici nu ar mai avea ce să caute".

Forumul Civic al Românilor din Covsana, Harghita şi Mureş mai solicită Guvernului şi Parlamentului să adopte cadrul legislativ care "să asigure respectarea statutului limbii române ca singura limbă oficială în activitatea instituţiilor administraţiei publice locale".

Inaltpreasfintia Sa Ioan, Arhiepiscopul Episcopiei Covasnei si Harghitei, ia atitudine impotriva provocarilor din Ardeal.

In urma comunicatului de presa de pe Hotnews aflam ca, IPS Ioan Arhiepiscopul Episcopiei Covasnei si Harghitei, solicita ministrului de Interne, Lucian Blaga, prezenta cat mai urgenta in zona in conditiile in care nu maghiarii, ci romanii sunt minoritari in aceasta regiune si au nevoie "de cea mai importanta si semnificativa protectie din partea statului roman''.
''Noi, romanii din aceasta parte de tara, dorim sa traim in relatii bune cu maghiarii de aici si dorim sa se pastreze aceeasi masura, conform legislatiei europene, si pentru unii, si pentru altii. De remarcat ca in aceasta zona nu maghiarii ci noi, romanii, suntem minoritari si noi avem nevoie de cea mai importanta si semnificativa protectie din partea statului roman'', a conchis IPS Ioan Selejan. relateaza Hotnews.