Arhiepiscopia Bucureştilor ne informează că: Oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mânăstiri trebuie tratată sub aspect pastoral-sacramental şi nu financiar, cum se întâmplă uneori, din cauza duhului de secularizare, care pătrunde şi în comunităţile monahale.
Taina cununiei creează o legătură aparte între familia care se întemeiază şi comunitatea din care provine şi în mijlocul căreia se formează, cu semnificative implicaţii duhovniceşti-sacramentale. În acest sens, după cum tunderea în monahism sau călugăria înseamnă intrarea unei persoane în comunitatea monahală, aceasta săvârşindu-se doar în mânăstire, nu în parohie, tot aşa cununia înseamnă intrarea noului cuplu (bărbat şi femeie) în viaţa unei comunităţi euharistice parohiale, care este mediul normal de creştere spirituală şi de participare duminicală la viaţa bisericească a parohiei.
În mod asemănător, Sfântul Botez se săvârşeşte în parohia în care s-a născut copilul, acesta adăugându-se copiilor din parohie, unde creşte fizic şi duhovniceşte până ajunge la maturitate. De aceea, parohia, nu mânăstirea, eliberează certificate de botez şi de cununie celor care primesc aceste Sfinte Taine. Un copil nou botezat creşte în parohie, nu în mănăstire. De asemenea, un cuplu trăieşte în parohie, nu în mânăstire.
Pogorăminte multe de la această regulă s-au făcut mai ales în perioada comunismului, când unele persoane care deţineau funcţii importante în societate se cununau pe ascuns în mânăstiri, pentru a nu fi sancţionate pe linie de partid (Partidul Comunist Român). În perioada respectivă, din lipsă de personal, la unele parohii au fost desemnaţi ca preoţi parohi chiar unii dintre ieromonahi. Aceştia puteau săvârşi, cu binecuvântarea Chiriarhului locului, toate Sfintele Taine într-o biserică parohială.
Însă astăzi, în libertate, trebuie să se revină la practica normală, tradiţională, de a se săvârşi Tainele Sfântului Botez şi a Sfintei Cununii în parohie (biserici de mir), nu în mânăstiri, de către preoţii de parohie, iar nu de către călugări.
Experienţa din ultimii 10 ani arată că multe slujbe de cununii şi botezuri săvârşite în mânăstiri au adus mai multe pagube duhovniceşti decât câştig material acestor comunităţi monahale (unii monahi părăsind mânăstirea şi căsătorindu-se, iar comunitatea monahală a început să-şi piardă specificul ei).
Potrivit canoanelor 3 şi 4 ale Sinodului IV Ecumenic, monahilor li se interzicea a se ocupa cu treburi lumeşti, civile, politice, militare sau de orice alt fel, iar mai târziu li s-a interzis să fie tutori, naşi de botez sau cununie, precum şi să săvârşească Sfânta Taină a Cununiei.
Atât Regulile călugăreşti ale Sf. Teodor Studitul, cât şi vechile pravile opresc, de asemenea, ieromonahii să oficieze Taina Cununiei, ca unii care au depus votul castităţii şi care nu pot lua parte nici la dansul ritual al cântării „Isaie, dănţuieşte ...”, nici la ospăţul sau petrecerea care urmează după nuntă.
Acest aspect a fost reglementat şi la românii ortodocşi în Pravila Mare (Îndreptarea Legii, 1652) care, la Glava 135, aliniat 2 arată că “ieromonahul, adică popa călugăr, nuntă nu cunună, adică nu blagosloveşte, că şi aceaia iaste fără dă leage şi făr’de cale şi nu se cuvine. Pre unul ca acela-l canonesc dumnezăeştii părinţi cu lipsa de preoţia lui”.
Având în vedere aceste motivaţii canonice şi pastorale, Sinaxa stareţilor şi a stareţelor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, în anul 2007, a hotărât să se revină la rânduiala corectă tradiţională din punct de vedere teologic şi pastoral, anume să se păstreze distincţia dintre mânăstire şi parohie, fiecare având rolul şi misiunea sa proprie în viaţa Bisericii. Excepţiile sau pogorămintele de la această regulă, dacă sunt bine motivate, pot fi aprobate de Chiriarhul locului, dar nu pot deveni o practică obişnuită.
Aceste două comunităţi eclesiale, mânăstirea şi parohia, trebuie privite din punct de vedere duhovnicesc şi nu financiar, iar responsabilitatea duhovnicească a preotului de parohie şi a naşilor faţă de copiii botezaţi şi tinerii căsătoriţi trebuie să fie una permanentă, nu transferată preoţilor monahi din mânăstiri.
sursa: www.basilica.ro
19 apr. 2010
4 apr. 2010
Pastorala IPS Ioan

Iubiţi credincioşi,
După acest urcuş duhovnicesc al postului, iată câtă bucurie avem acum la acest Praznic dumnezeiesc al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta este roada postului: bucuria în Duhul Sfânt, întâlnirea cu Hristos Cel Înviat!
Poate fi oare mai mare bucurie în sufletul unui om, decât aceea de a te întâlni cu cineva care a înviat din morţi!
Cine ne-a întâmpinat acum, la Sfânta Biserică, nu este un anonim, ci este chiar Hristos pe Care L-am răstignit şi L-am pus în mormânt, peste care am prăvălit piatra păcatelor unei lumi întregi.
Cât de grea să fi fost această piatră?! Şi totuşi pentru că era Fiul lui Dumnezeu, venit în lume pentru răscumpărarea noastră, nu a ridicat doar piatra păcatelor noastre, ci a ridicat şi porţile iadului, ridicându-i şi pe protopărinţii noştri din cel mai adânc mormânt care este iadul durerilor veşnice.
Ştiu că urcuşul postului nu a fost uşor, dar binecuvântat să fie Dumnezeu că aţi ajuns acum pe cea mai înaltă culme, care este Golgota Răstignirii lui Hristos. De aici se vede cel mai bine toată creaţia lui Dumnezeu; se vede cel mai bine lumea cu toate ale ei, bune sau rele. Tot de aici, se văd cel mai bine păcatele unei lumi întregi – şi sunt multe; se văd oameni neiubindu-se, rătăcind pe alte cărări şi doar puţini călătorind pe Drumul Crucii.
Pe toate acestea le-a văzut Hristos de pe Golgota şi de bunăvoie S-a urcat aici, ca să izbăvească această lume din marea ei cădere.
Pe Golgota, S-a încoronat Hristos, iar tron I-a fost Crucea, care a devenit scara, pe care toţi aceia ce Îl urmează pe Hristos pot să ajungă în raiul bucuriei lui Dumnezeu. Iubiţi fraţi creştini, nu este altă scară, între Cer şi Pământ, decât Sfânta Cruce, care este şi Altar pe care S-a jertfit Hristos.
Pe acest Altar găseşti Pâinea Vieţii, cu care să te hrăneşti în urcuşul tău duhovnicesc spre cer.
Iată, Hristos ne-a lăsat şi scara şi merindea cerului ca să ajungem la El. Ce ne mai lipseşte acum, decât dorinţa sfântă de a ne uni cu Hristos şi a călători împreună cu El, pe Drumul Crucii-pe Drumul lui Hristos.
Crucea de pe Golgota este axa lumii şi scara iubirii. Partea verticală este scară între cer şi pământ, iar braţele orizontale deschise şi le întinde să-i cuprindă pe toţi care o iubesc şi care doresc să devină şi ei fii ai Crucii celei sfinţite cu Sângele lui Hristos.
De te va întreba cineva al cui eşti, să-i spui că eşti fiul Crucii. La întrebarea pe cine iubeşti tu cel mai mult să răspunzi: pe Hristos al Crucii!
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o realitate, aşa cum va fi şi învierea noastră. Ea a fost vestită întâi de îngeri şi nu de oameni. Îngerii lui Dumnezeu depun prima mărturie despre Învierea Domnului. Să nu-i credem, iubiţilor, nici pe îngeri?! Să dăm mai multă crezare celor care răstălmăcesc Scripturile?! O, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi de meşteşugitele cuvinte ale celor care încearcă să ascundă, să ne fure cel mai de preţ dar adus de Hristos, nouă oamenilor, care devenisem muritori în urma căderii noastre în păcat.
Vor să ne fure darul vieţii veşnice şi să ne întoarcă iar în întunericul şi în umbra morţii din care ne-a ridicat Hristos.
Fraţilor, Hristos nu se mai întoarce încă o dată pe Drumul Crucii, căci pe acest drum nu se coboară, ci se urcă o singură dată. O, nepricepuţilor, în ce întuneric voiţi iarăşi a ne duce?! Oare nu aţi văzut că v-a lăsat Dumnezeu să intraţi chiar în lumea subatomică şi aţi văzut că acolo este lumină, şi totuşi voi iubiţi întunericul?!
Iată ce ne relatează Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în capitolul 28 al Evangheliei sale: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întîia a săptămânii (Duminică), a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.
Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi.
Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi.
Nu este aici; căci s-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.
Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că s-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă.
Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui.” (Mt. 28, 1-8) Şi plecând de la mormânt, fiind cuprinse de frică şi bucurie, le-a întâmpinat Hristos, zicându-le: „Bucuraţi-vă!”
Aceasta este mărturia lui Hristos şi a îngerilor – mărturie de Sus. Oare nu vom crede?! Ne vom mai clătina în credinţă?!
Hristos a mers mai departe şi pentru puţina noastră credinţă a venit cu o altă mărturie, şi anume, aceea a coastei străpunse.
Sfânta Evanghelie mărturiseşte: „Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi.” (Luca 24, 9)
Minunate şi ziditoare pentru suflet au fost minunile şi cuvintele rostite de Hristos apostolilor, ucenicilor şi mulţimilor care Îl urmau, dar adevărul despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a fost temeiul propovăduirii Sfinţilor Apostoli care ziceau: „Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, căruia noi toţi suntem martori.” (F.Ap. 2, 32)
Să ne amintim de predica Sfântului Apostol Petru la Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt; de cuvintele Sfântului Apostol Filip adresate dregătorului Candachiei, împărăteasa Etiopiei; de cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate iudeilor.
În toate aceste cuvântări despre Înviere, Sfinţii Apostoli Îl prezintă pe Hristos Domnul ca Sfântul lui Dumnezeu care a sfărâmat puterea iadului (F. Ap. 2, 25-32); Noul Adam sub picioarele căruia Dumnezeu a supus totul (1Cor. 15, 27; Evrei 1, 5-13); Piatra nesocotită de ziditori şi care a devenit piatra din capul unghiului (F.Ap. 4, 11).
Hristos preaslăvit prin Înviere este „cheia” cu care se dezleagă spre înţelegere toată Sfânta Scriptură: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El (…). Şi le-a zis: acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi.” (Lc. 24, 27, 44)
Învierea lui Hristos este pecetea pe care Dumnezeu o pune asupra actului mântuirii noastre, început prin Întruparea lui Hristos şi împlinit prin jertfa de pe Crucea Golgotei.
Prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos ni se descoperă, în mod plenar, sensul profund al vieţii Sale pământeşti, care până la Înviere a fost mai mult învăluit în taina Fiului teslarului din Nazaret.
Dacă până acum ştiam despre Naşterea Sa din Pururea Fecioara Maria, prin umbrirea Duhului Sfânt („Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnzeu se va chema.”-Lc. 1, 35), astăzi, prin Înviere, Hristos Domnul ni se descoperă ca fiind şi primul născut din morţi: „Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină şi poporului şi neamurilor.” (F. Ap. 26, 23)
Din acest moment, El este „Domnul slavei” şi Mântuitorul lumii. Învierea este puterea ce se dă celor ce cred în Hristos Cel Înviat, ca şi ei să devină nemuritori: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (In. 11, 25)
Hristos Domnul dă un nou sens vieţii noastre după Învierea Sa. Noi, cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, participăm real la viaţa lui Hristos cel Înviat, trăim în Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El, prin botez cu Hristos am înviat, prin credinţă în puterea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi. (Col. 2, 12)
Iubiţi credincioşi, mare este taina Învierii Domnului, dar pentru a crede în acest mare adevăr, care a ridicat lumea din legăturile morţii, Hristos nu ne cere mult-doar o credinţă cât „un grăunte de muştar” (Mt. 13, 31) şi atunci vom putea zice şi noi cu încredere: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal. 2, 20)
Sunt multe credinţe în lume, dar noi creştinii avem credinţa cea adevărată – adică, credinţa în Hristos Cel Înviat.
Podoaba credinţei noastre este Învierea lui Hristos, de aceea în noaptea aceasta întunericul mormântului a fost alungat pentru totdeauna de lumina slavei lui Hristos. S-a aprins lumina şi a fost alungat întunericul, ca să nu mai umblăm în el, ci să devenim fii ai Luminii.
Astăzi, Hristos prin Învierea Sa, ne naşte pe noi la viaţă nouă, spre o moştenire nestricăcioasă, neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care, după mare mila sa, prin Învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie. Spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi.” ( I Petru, 1, 3-4)
Am primit Învierea Sa ca un odor sfânt pe care trebuie să-l păstrăm, în care trebuie să trăim însă şi pe care trebuie să-l mărturisim, să-l transmitem mai departe celor care vor veni după noi.
Iubiţi fraţi creştini,
Vă întreb acum în acest moment binecuvântat de Dumnezeu: care a fost primul mărturisitor al Învierii Domnului, în viaţa frăţiilor voastre?
Poate veţi sta puţin pe gânduri şi veţi ezita să răspundeţi, dar eu vă spun: cu adevărat ştiţi şi l-aţi cunoscut, v-a spus tot adevărul, iar acel mărturisitor a fost mama.
Oare o mamă îşi minte copilul?! Uitaţi-vă în ochii mamei! Vedeţi acolo minciună?
Eu zic, în ochii maicii mele am văzut doar lacrimi. Iată, iubiţi fraţi şi surori, încă un mare motiv pentru care trebuie să ne cinstim mama.
Ea a luat chip de mironosiţă lângă leagănul tău, atunci când a venit în tainica noapte a Învierii de la Sfânta Biserică şi ţi-a adus mărturia Învierii lui Hristos şi o fărâmiţă de paşti sfinţit.
Binecuvântat să fie Dumnezeu că mai avem şi astăzi printre noi sfinte mame mironosiţe.
Învierea este plinătatea bucuriei noastre pământeşti, de aceea şi Hristos le întâmpină pe femeile mironosiţe cu aceste cuvinte pline de viaţă şi har: „Bucuraţi-vă!”
Deschiderea mormântului în care a fost pus Domnul înseamnă că ni s-a deschis şi nouă uşa pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu-Împărăţia celor vii, pentru a intra la Cina marelui ospăţ al Mirelui Hristos, biruitorul iadului şi al morţii.
Dacă, iubite frate creştine, încă mai ai îndoieli asupra Învierii Domnului, întrebă-l pe Sfântul Apostol Toma cum a fost când s-a întâlnit el cu Hristos Cel Înviat, când l-a chemat să-I pipăie coasta Sa şi rănile din palme.
Apostolul Toma rămâne totuşi simbolul celor care cred, dar se şi întreabă.
Marele nostru savant, Nicolae Iorga spunea despre Europa „că este un pământ al crucii şi al culturii”.
Câte cruci şi câtă cultură a mai rămas astăzi în Europa puteţi să-i întrebaţi pe fiii voştri care trudesc acum pe acel tărâm. Binecuvântat să fie Dumnezeu că în Carpaţii noştri mai sunt azi candele aprinse şi multe cruci.
Iubiţi fii duhovniceşti,
Hristos a gustat din moarte şi ne-a spus că e amară – să nu mai gustăm şi noi din ea. Ne îndeamnă să gustăm din Potirul Iubirii Sale, ca să nu mai murim.
Astăzi, prin acest mare Praznic al Învierii, întreg spaţiul nostru românesc a devenit o ţară a Logosului Înviat, mărturisit de dangătul sfânt al clopotelor şi de credincioşii purtători de lumina sfântă a Învierii lui Hristos.
Fiţi mărturisitorii Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, iubiţi credincioşi, şi împărtăşiţi această mare bucurie tuturor semenilor noştri!
Să ajungă această veste şi celor ce sunt astăzi în spitale şi închisori, căci pentru toţi a Înviat Hristos! Împărtăşindu-vă părinteşti binecuvântări şi doririle mele de bine, vă mărturisesc şi eu cu toată credinţa, acum, la acest ceas de mare Praznic: Hristos a Înviat!
Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi.
Al vostru al tuturor de tot binele voitor,
† Ioan Arhiepiscop
23 mar. 2010
Scrisoare deschisa domnului Madalin Guruianu, consilier local Sfantu Gheorghe
Doamne ajuta!!!
Doresc sa va reamintesc de faptul ca acum cateva zile am intrat (nu din inatmplare) pe blogul pe care il administrati, incercand sa postez si eu un comentariu la titlul "VICTORIA AMARA" dupa ce bineinteles l-am citit. Am vazut ca parerile pe care le-am postat la comentarii nu ati avut bunavointa, iar eu onoarea sa le publicati. Nu va condamn, pentru ca este dreptul dumneavoastra in a fi subiectiv sau obiectiv. Insa as dori sa va atrag atentia ca intr-o societate democrata la care nazuim si in care avem pretentia sa traim, subiectivismul nu este altceva decat o bariera de tip comunist, care se interpune in relatia pe care dumneavoastra doriti sa o cultivati atat interpersonal cat si interetnic. Faptul ca imi exprim o parere, dintr-o alta viziune, decat cea a dumneavoastra nu cred ca este un lucru rau, ba chiar benefic.
Am vazut ca proliferati mesaje de genul "nu-mi iubesc tara" preluate dintr-o scrisoare a carui scop era altul, diferit total de mesajul pe care dumneavoastra il promovati.
De asemenea am ajuns la concluzia ca persoanele care v-au recomandat si v-au promovat imaginea (inclusiv colegi de ai mei) in campania electorala nu au facut decat sa promoveze un “mit” al tanarului care se implica, dar nu pentru comunitatea romaneasca, din care, dupa nume descindeti, dar nu si dupa fapte. Imi permit sa fac aceasta afirmatie deoarece dumneavoastra ati fost singurul “roman” care ati votat (probabil cu ambele maini) insemnele de tip sovin ale comunitatii din Sfantu Gheorghe, in care romanii nu sunt reprezentati, insa sunt expuse cele trei coline “Tatra Matra si Fatra” (probabil ca stiti si ce insemna acestea) ca simbol.
Imi permit sa fac aceste observatii, nu dintr-un impuls nationalist-sovin de tip obsesiv, ci din postura de un cunoscator al Istoriei Romanilor din cele mai vechi timpuri (inclusiv probleme de etnogenza) pana in zilele noastre. De cand sunt slujitor al Altarului in aceasta zona m-a pasionat foarte mult problemele romanilor din arcul intracarpatic mai ales de la anul 1867 pana in prezent. Mi-am pus mereu intrebarea de ce eu ca preot nu pot sa-mi spovedesc credinciosii in limba romana? De ce nu isi cunosc acestia propria limba, si caror fapte se datoreaza acest lucru? Raspunsul este mai amplu, nu vi-l pot da eu acum in cateva randuri, decat pe scurt. Acesta fiind: politica de maghiarizare fortata la care au fost expusi romanii de-a lungul vremii mai ales din 1867, prin diversele legi care au impus o alta limba si au impiedicat conservarea si pastrarea identitatii romanesti, mai ales in anii de trista amintire 1940-1944. Fiind o perioada de care multi maghiari cu bun simt si cu frica de Dumnezeu le este rusine sa vorbeasca.
Cele amintite mai sus in ultimele randuri sunt o infima parte din dintr-un adevar istoric incontestabil.
In legatura cu articolul in care amintiti intr-un citat de “satele parsite de sasi si svabi” trebuie sa va amintesc, daca nu sa va aduc la cunostiinta, ca sasii au parasit Romania intr-un anumit context istoric si nu au fost alungati de frica procesului sau a politicii de asimilare, si asta vi-o spun ca roman ardelean. Nu stiu de unde atata grija pentru un neadevar (cules) pe care dumneavoastra il promovati? De ce nu va uitati putin la romanii nostrii maghiarizati, care sunt mult mai aproape de noi (sentimental vorbind) si ii ignorati? De ce nu amintiti ca sute de persoane de etnie romana din satele din secuime au fost asimilate deznationalizate, si chiar batojocorite candva in istoria recenta (nu mai mult de 70 de ani) a Romaniei, uitandu-si chiar limba de “voie sau chiar de nevoie”. De ce nu amintiti de sutele de familii din zecile de comunitati care au nume maghiarizate (ca de ex: Szebeny, Bokor, Olah, Pakular, si exemplele pot continua) din zona in care traim cu totii. Daca doriti sa va convingeti, si nu ma credeti, va recomand o vizita de lucru prin cimitirele din jurul bisericilor cu “cupola in forma de ceapa” din secuime. Ei domnule Madalin, va intreb cu tot respectul, cu istoria noastra ce facem? La care “cos” o aruncam la cel pe care scrie europenism, sovinism, nationalism, sau indiferentism? Poate chiar in cosul pe care scrie “Mituri ale tinutului secuiesc”. Oare o fi bine, oare o fi rau? Ma intreb si eu.
Cum va explicati dumneavoastra de zecile de comunitati cu biserici ortodoxe sau greco-catolice (ex. Aita Mare, Santionlunca, Baraolt etc.), adevarate constructii de arhitectura bizantina, aratand prin aceasta puterea comunitatii romanesti de odinioara, astazi stau goale, dar nu pentru nevrednicia preotilor, ci pentru ca in ele nu mai are cine sa intre, dupa linsajul din perioada de trista amintire, si nu numai.
Oare aceste lucruri nu va ridica anumite semne de intrebare? Mie da, si sunt semne grele de intrebare. Daca nu ma credeti mergeti si cercetati, nu va costa decat putin timp, putina bunovointa si nici jumatate de rezervor de combustibil.
Sunt unul dintre slujitorii lui Dumnezeu care asista, de multe ori neputincios, la ultima zvacnire a ortodoxiei si a romanismului din aceasta zona mult incercata. Sub epitrahilul meu aud suferinta fiecarui roman care a supravietuit furtunii, aud suspinul tainic, al inimii acestuia. In biserica, la fiecare slujba vad tristetea tainica ce salasluieste in sufletul fiecarui roman resemnat in fata sortii, cu alte cuvinte vad o ortodoxie muribunda, o frica si de multe ori o rusine in a afirma “eu sunt roman”. Aceasta este realitatea in care traim aici, in inima Romaniei, adica in vatra sacra a natiunii, pe care dumneavoastra din pacate nu o vedeti, atunci cand prin mesajele dumneavoastra contribuiti, nu intr-o, masura atat de mare cat ati dori, dar contribuiti, la rusinea si la umilinta la care este supus sistematic romanul de rand din inima tarii.
As putea sa continui, dar nu doresc sa va obosesc prea mult, cu lucrurile acestea “minore”. V-am adresat aceasta sincera scrisoare deschisa nu pentru ca as avea ceva cu dumneavoastra si cu cercul in care va invartiti. Ci pentru atitudinea dumneavoastra duplicitara si dupa modul tendentios de a vedea lucrurile atat in presa si blog, dar mai ales cand votati anumite lucruri care sunt impotriva romanilor nereprezentati de dumneavoastra. Faceti parte, si probabil nu intamplator, din partidul NATIONAL, care a contribuit decisiv la “invierea neamului” de la 1 decembrie 1918. Constat ca atunci existau barbati de stat, si nu doar politiceni ca astazi. Suntem in Postul Paresimilor un post al suferintei, al tragediei, si in acelasi timp al invierii. Este bine sa meditam la suferinta noastra de “oameni tolerati” si sa reinviem in propria constiinta intai, si apoi a reflecta fiecare dintre noi la Crucea pe care ne-a asezat-o Dumnezeu pe umerii nostrii, in propasirea spirituala, personala si colectiva a noastra. In incheiere va doresc numai bine, fara pretentia de a ma reprezenta, si de a imi impartasi opinia.
Cu respect
Pr. Iustin Garleanu
Doresc sa va reamintesc de faptul ca acum cateva zile am intrat (nu din inatmplare) pe blogul pe care il administrati, incercand sa postez si eu un comentariu la titlul "VICTORIA AMARA" dupa ce bineinteles l-am citit. Am vazut ca parerile pe care le-am postat la comentarii nu ati avut bunavointa, iar eu onoarea sa le publicati. Nu va condamn, pentru ca este dreptul dumneavoastra in a fi subiectiv sau obiectiv. Insa as dori sa va atrag atentia ca intr-o societate democrata la care nazuim si in care avem pretentia sa traim, subiectivismul nu este altceva decat o bariera de tip comunist, care se interpune in relatia pe care dumneavoastra doriti sa o cultivati atat interpersonal cat si interetnic. Faptul ca imi exprim o parere, dintr-o alta viziune, decat cea a dumneavoastra nu cred ca este un lucru rau, ba chiar benefic.
Am vazut ca proliferati mesaje de genul "nu-mi iubesc tara" preluate dintr-o scrisoare a carui scop era altul, diferit total de mesajul pe care dumneavoastra il promovati.
De asemenea am ajuns la concluzia ca persoanele care v-au recomandat si v-au promovat imaginea (inclusiv colegi de ai mei) in campania electorala nu au facut decat sa promoveze un “mit” al tanarului care se implica, dar nu pentru comunitatea romaneasca, din care, dupa nume descindeti, dar nu si dupa fapte. Imi permit sa fac aceasta afirmatie deoarece dumneavoastra ati fost singurul “roman” care ati votat (probabil cu ambele maini) insemnele de tip sovin ale comunitatii din Sfantu Gheorghe, in care romanii nu sunt reprezentati, insa sunt expuse cele trei coline “Tatra Matra si Fatra” (probabil ca stiti si ce insemna acestea) ca simbol.
Imi permit sa fac aceste observatii, nu dintr-un impuls nationalist-sovin de tip obsesiv, ci din postura de un cunoscator al Istoriei Romanilor din cele mai vechi timpuri (inclusiv probleme de etnogenza) pana in zilele noastre. De cand sunt slujitor al Altarului in aceasta zona m-a pasionat foarte mult problemele romanilor din arcul intracarpatic mai ales de la anul 1867 pana in prezent. Mi-am pus mereu intrebarea de ce eu ca preot nu pot sa-mi spovedesc credinciosii in limba romana? De ce nu isi cunosc acestia propria limba, si caror fapte se datoreaza acest lucru? Raspunsul este mai amplu, nu vi-l pot da eu acum in cateva randuri, decat pe scurt. Acesta fiind: politica de maghiarizare fortata la care au fost expusi romanii de-a lungul vremii mai ales din 1867, prin diversele legi care au impus o alta limba si au impiedicat conservarea si pastrarea identitatii romanesti, mai ales in anii de trista amintire 1940-1944. Fiind o perioada de care multi maghiari cu bun simt si cu frica de Dumnezeu le este rusine sa vorbeasca.
Cele amintite mai sus in ultimele randuri sunt o infima parte din dintr-un adevar istoric incontestabil.
In legatura cu articolul in care amintiti intr-un citat de “satele parsite de sasi si svabi” trebuie sa va amintesc, daca nu sa va aduc la cunostiinta, ca sasii au parasit Romania intr-un anumit context istoric si nu au fost alungati de frica procesului sau a politicii de asimilare, si asta vi-o spun ca roman ardelean. Nu stiu de unde atata grija pentru un neadevar (cules) pe care dumneavoastra il promovati? De ce nu va uitati putin la romanii nostrii maghiarizati, care sunt mult mai aproape de noi (sentimental vorbind) si ii ignorati? De ce nu amintiti ca sute de persoane de etnie romana din satele din secuime au fost asimilate deznationalizate, si chiar batojocorite candva in istoria recenta (nu mai mult de 70 de ani) a Romaniei, uitandu-si chiar limba de “voie sau chiar de nevoie”. De ce nu amintiti de sutele de familii din zecile de comunitati care au nume maghiarizate (ca de ex: Szebeny, Bokor, Olah, Pakular, si exemplele pot continua) din zona in care traim cu totii. Daca doriti sa va convingeti, si nu ma credeti, va recomand o vizita de lucru prin cimitirele din jurul bisericilor cu “cupola in forma de ceapa” din secuime. Ei domnule Madalin, va intreb cu tot respectul, cu istoria noastra ce facem? La care “cos” o aruncam la cel pe care scrie europenism, sovinism, nationalism, sau indiferentism? Poate chiar in cosul pe care scrie “Mituri ale tinutului secuiesc”. Oare o fi bine, oare o fi rau? Ma intreb si eu.
Cum va explicati dumneavoastra de zecile de comunitati cu biserici ortodoxe sau greco-catolice (ex. Aita Mare, Santionlunca, Baraolt etc.), adevarate constructii de arhitectura bizantina, aratand prin aceasta puterea comunitatii romanesti de odinioara, astazi stau goale, dar nu pentru nevrednicia preotilor, ci pentru ca in ele nu mai are cine sa intre, dupa linsajul din perioada de trista amintire, si nu numai.
Oare aceste lucruri nu va ridica anumite semne de intrebare? Mie da, si sunt semne grele de intrebare. Daca nu ma credeti mergeti si cercetati, nu va costa decat putin timp, putina bunovointa si nici jumatate de rezervor de combustibil.
Sunt unul dintre slujitorii lui Dumnezeu care asista, de multe ori neputincios, la ultima zvacnire a ortodoxiei si a romanismului din aceasta zona mult incercata. Sub epitrahilul meu aud suferinta fiecarui roman care a supravietuit furtunii, aud suspinul tainic, al inimii acestuia. In biserica, la fiecare slujba vad tristetea tainica ce salasluieste in sufletul fiecarui roman resemnat in fata sortii, cu alte cuvinte vad o ortodoxie muribunda, o frica si de multe ori o rusine in a afirma “eu sunt roman”. Aceasta este realitatea in care traim aici, in inima Romaniei, adica in vatra sacra a natiunii, pe care dumneavoastra din pacate nu o vedeti, atunci cand prin mesajele dumneavoastra contribuiti, nu intr-o, masura atat de mare cat ati dori, dar contribuiti, la rusinea si la umilinta la care este supus sistematic romanul de rand din inima tarii.
As putea sa continui, dar nu doresc sa va obosesc prea mult, cu lucrurile acestea “minore”. V-am adresat aceasta sincera scrisoare deschisa nu pentru ca as avea ceva cu dumneavoastra si cu cercul in care va invartiti. Ci pentru atitudinea dumneavoastra duplicitara si dupa modul tendentios de a vedea lucrurile atat in presa si blog, dar mai ales cand votati anumite lucruri care sunt impotriva romanilor nereprezentati de dumneavoastra. Faceti parte, si probabil nu intamplator, din partidul NATIONAL, care a contribuit decisiv la “invierea neamului” de la 1 decembrie 1918. Constat ca atunci existau barbati de stat, si nu doar politiceni ca astazi. Suntem in Postul Paresimilor un post al suferintei, al tragediei, si in acelasi timp al invierii. Este bine sa meditam la suferinta noastra de “oameni tolerati” si sa reinviem in propria constiinta intai, si apoi a reflecta fiecare dintre noi la Crucea pe care ne-a asezat-o Dumnezeu pe umerii nostrii, in propasirea spirituala, personala si colectiva a noastra. In incheiere va doresc numai bine, fara pretentia de a ma reprezenta, si de a imi impartasi opinia.
Cu respect
Pr. Iustin Garleanu
20 mar. 2010
Înaltpreasfinţitul Ioan, arhiepiscopul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei: "Ţara şi tricolorul nu pot fi sfârtecate"
Asculta mai multe audio Muzica
În data de 20 martie 2010 în localitatea Topliţa a avut loc Adunarea Generală a Forumului Civic al Românilor din Covasna şi Harghita, unde s-a hotărât extinderea Forumului asupra judeţului Mureş, numindu-se în continuare Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş. De reamintit că rolul acestui organism acela de a păstra şi dezvolta identitatea naţională a românilor şi asigurării unei convieţuiri interetnice normale cu ceilalţi locuitori ai acestei zone.
Tot în această zi a fost adoptat un Memorandum prin care se atrage atenţia la provocările iredentist-şovine ale structurilor politice maghiare, de-a lungul celor 20 de ani, şi a intensificării ale acestora din ultimul timp. Lucrările au avut loc la Centrul Cultural din localitate unde au participat peste 1000 de persoane veniţi din diverse zone ale tării.
Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, IPS Ioan Selejan, a deschis lucrările adunării Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, transmiţând etnicilor maghiari un mesaj de convieţuire paşnică, dar vorbind şi de îngrijorarea românilor din zonă faţă de încercările liderilor maghiari de obţinere a autonomiei teritoriale.
IPS Ioan Selejan a subliniat, în aplauzele sălii, că "Ţara şi tricolorul nu pot fi sfârtecate", precizând că "nu este o hartă de agăţat în cui, ea este locul unde se naşte veşnicia".
Semnatarii documentului susţin că în judetele Covasna, Harghita şi Mures "se produce un fenomen antieuropean de enclavizare nemaiîntalnit în Europa".
"Comunitatea maghiară se transformă într-o masă etnică inchisă, blocată între propriile frontiere mentale, obsesiv segregaţioniste. An de an, cu paşi mărunţi, dar hotărâţi, fără oprelişti, s-a ajuns la crearea de facto a unui stat în stat, cu imn, drapel, şi stemă."
Majoritatea discursurilor liderilor maghiari sunt astfel concepute "ca şi când istoria acestor meleaguri ar începe doar odată cu aşezarea secuilor aici, o istorie în care românii nici nu ar fi fost şi nici nu ar mai avea ce să caute".
Forumul Civic al Românilor din Covsana, Harghita şi Mureş mai solicită Guvernului şi Parlamentului să adopte cadrul legislativ care "să asigure respectarea statutului limbii române ca singura limbă oficială în activitatea instituţiilor administraţiei publice locale".
15 mar. 2010
Inaltpreasfintia Sa Ioan, Arhiepiscopul Episcopiei Covasnei si Harghitei, ia atitudine impotriva provocarilor din Ardeal.
In urma comunicatului de presa de pe Hotnews aflam ca, IPS Ioan Arhiepiscopul Episcopiei Covasnei si Harghitei, solicita ministrului de Interne, Lucian Blaga, prezenta cat mai urgenta in zona in conditiile in care nu maghiarii, ci romanii sunt minoritari in aceasta regiune si au nevoie "de cea mai importanta si semnificativa protectie din partea statului roman''.
''Noi, romanii din aceasta parte de tara, dorim sa traim in relatii bune cu maghiarii de aici si dorim sa se pastreze aceeasi masura, conform legislatiei europene, si pentru unii, si pentru altii. De remarcat ca in aceasta zona nu maghiarii ci noi, romanii, suntem minoritari si noi avem nevoie de cea mai importanta si semnificativa protectie din partea statului roman'', a conchis IPS Ioan Selejan. relateaza Hotnews.
21 ian. 2010
Drama Ortodoxiei in provincia Kosovo
Din 1999 si pana in 2009, in incercarea de a sterge din Kosovo orice urma a existentei sarbilor, albanezii musulmani au distrus peste 150 de Biserici si Manastiri Ortodoxe!
Multe dintre ele datau inca din evul mediu timpuriu si erau trecute in patrimoniul UNESCO. Toate acestea s-au petrecut sub ochii fortelor NATO care detin controlul regiunii din 1999. Astfel, in mai putin de 10 ani, albanezii au distrus mai multe Biserici decat au distrus turcii otomani in cateva secole de ocupatie.
La începutul anului 2001 lumea era alarmată de unele relatări privind distrugerea statuilor gigantice ale lui Buddha, monumente unice ale culturii antice, de către talibanii din Afganistan. La vremea aceea, statuile prăbuşite deveniseră tema centrală a principalelor ziare, precum şi a emisiunilor de ştiri de pe marile canale de televiziune. În contextul respectiv, o altă tragedie, începută ceva mai devreme şi care continuă până astăzi, trecea aproape neobservată. Este vorba despre distrugerea mănăstirilor şi bisericilor din Kosovo.
Faptele nu s-au petrecut într-o ţară îndepărtată, unde talibanii îşi exercită puterea absolută, ci chiar în centrul Europei. Răstignirea provinciei Kosovo a avut loc sub privirile făcătorilor de pace din ţările cele mai dezvoltate. Acum, extremiştii albanezi terminau ceea ce nu apucaseră să ducă la bun sfârşit în timpul celui de-al doilea război mondial. Potrivit datelor furnizate de Biserica Ortodoxă Sârbă, aproape 150 de biserici şi mănăstiri au fost distruse în ultimii cinci ani în provinciile Kosovo şi Metochia, leagănul ortodoxiei sârbe.
Nu s-au distrus numai monumente de cultură sau odoare bisericeşti. Profanarea a atins însuşi sufletul unui neam cu o tradiţie bogată şi un destin deosebit, care a contribuit la eliberarea Europei de fascism cu 60 de ani în urmă, jertfind pentru biruinţă aproximativ un milion de oameni dintre ai săi.
Mulţi specialişti sunt de părere că astăzi provincia Kosovo a fost transformată într-o pepinieră a terorismului pentru întreaga Europă, într-un punct de schimb pentru traficanţii de droguri. Doar cele câteva biserici care au supravieţuit urgiei, precum şi ruinele acelora care nu au putut scăpa de noile atacuri barbare, aduc tăcută mărturie despre trecutul ţării.
La inceput de mileniu III, sarbii din Kosovo sunt singurii europeni ucisi din cauza limbii, culturii si etniei lor, complet privati de libertatea de a se misca si munci. Crime impotriva lor si a culturii lor sunt comise, nu in vreme de razboi, ci in prezenta a 40.000 de soldati NATO si ONU. Dupa sosirea fortelor KFOR in iunie 1999 in Kosovo, majoritatea populatiei sarbe din zona a fost nevoita sa isi paraseasca locuintele si proprietatile, iar mostenirea culturala sarba in provincie a fost supusa unor atacuri sistematice si programate din partea islamistilor.
Fara indoiala, prin proclamarea independentei provinciei Kosovo, Biserica Ortodoxa Sårba, Ortodoxia in general, sufera o grea lovitura, deoarece, intr-o zona cu populatie majoritar musulmana, inima uneia dintre cele mai importante vetre spirituale ortodoxe a Europei, dupa Muntele Athos, va inceta cu siguranta sa mai bata. Cu atåt mai mult cu cåt patrimoniul sau a fost in mare parte distrus, intr-o perioada relativ scurta, fara ca sa fie cineva tras la raspundere.
Informatii din zona spun ca sarbi ortodocsi au inceput sa paraseasca Kosovo, in ciuda indemnului Episcopului Artemie de a nu pleca.
Sarbii considera provincia ca fiind leaganul lor spiritual, inca din Evul Mediu, iar existenta a 1.200 de biserici si lacasuri sfinte in aceasta provincie este o dovada de netagaduit. De cealalta parte, albanezii se considera descendenti ai ilirilor, populatie pre-romana, care s-a dezintegrat in secolul al III-lea, ceea ce i-ar indreptati sa sustina ca ei reprezinta singura populatie cu adevarat autohtona din Balcani. Tragedia fostei Iugoslavii este explicata de pr.drd. Gheorghe Constantin Nistoroiu ca o prigoana asupra Ortodoxiei, declansata “imediat dupa ce Episcopul Artemie de Raska si Prizren a cerut iesirea Serbiei din Consiliul Mondial al Bisericilor”.
Dincolo de dispute si pareri, drama lacasurilor de cult ortodoxe din Kosovo este o realitate despre care mass-media nu abunda in informatii, bilantul distrugerilor si vandalizarilor fiind ignorate, in mare parte, de cancelariile europene si de alte foruri internationale. Nimic nu a impresionat suficient, nici macar coborarea, pentru prima data in istoria crestinatatii, a Sinaxei Sfantului Munte Athos, pentru a fi in Belgrad, devenit centrul Ortodoxiei prigonite, in timpul razboiului din anii ‘90.
Potrivit statisticilor, pe cuprinsul fostei Iugoslavii au fost distruse, direct sau indirect, peste 1.000 de biserici ortodoxe. Dintre acestea, aproximativ 156 s-au aflat in Kosovo, 60 dintre ele fiind incluse pe lista monumentelor culturale, iar 33, construite inainte de secolul al XVI-lea. In satul Velika Hoca, spre exemplu, mostenirea ortodoxiei medievale este constituita de cele 13 biserici, dintre care patru dateaza din secolul al XIV-lea.
Astazi, din ce in ce mai multe voci reclama actele barbare impotriva patrimoniului ortodox din Kosovo comise de albanezi si acuza complicitatea fortelor de mentinere a pacii. In acest sens, este data ca exemplu situatia din orasul Prizren unde, in numai trei zile din luna martie 2004, deci in timp de pace, 3.800 de soldati germani nu au facut nimic pentru a proteja macar o singura biserica din cele aproape toate distruse de albanezi.
In tot acest timp, Comitetul Patrimoniului Mondial al Organizatiei Educationale, Stiintifice si Culturale a ONU a tot aprobat si a tot adaugat noi monumente pe lista sa. Pe parcursul mai multor runde de intalniri intre delegatiile din Belgrad si Pristina, desfasurate la Viena, s-a tot discutat despre protectia tuturor monumentelor culturale si religioase din Kosovo, s-au incheiat acorduri, dar aproape toate au ramas doar pe hartie. S-a vorbit ani la rand despre accesul pelerinilor, autoritatilor si altor persoane in bisericile si manastirile din provincie, dar singura actiune concreta realizata a ramas doar infiintarea unor zone de protectie anemica in jurul lacasurilor religioase.
Acum, cand Kosovo s-a rupt de Serbia, problema protectiei patrimoniului ortodox din aceasta provincie devine o poveste frumoasa, pe care, cu siguranta, in cativa ani, Europa unita o va uita deliberat. Va ramane insa durerea Ortodoxiei, rostita atat de dramatic de Biserica sa din Serbia: ”Provincia Kosovo si Metochia trebuie sa ramana parte integranta a Serbiei... Orice alta solutie reprezinta o incalcare a dreptatii lui Dumnezeu si a dreptatii umane, un act de violenta cu repercusiuni pe termen lung, atat pentru Balcani, cat si pentru intreaga Europa”.
Programul dificil de reconstructie a cladirilor istorice distruse in timpul conflictelor din Kosovo a facut un pas important, Unesco anuntand ca va demara un proiect de doi ani, in cadrul caruia 13 situri vor fi refacute. Cele sapte cladiri ortodoxe si sase islamice au fost alese de un comitet de experti internationali, care s-a reunit la Paris pe 8 decembrie.
Opt tari au donat 3 milioane de dolari, alte sapte milioane fiind stranse in aceasta prima faza a proiectului de restaurare a mostenirii culturale din aceasta mica provincie balcanica. Obiectivele alese pentru reconstructie au fost considerate de catre experti ca adevarate opere de arta arhitecturala medievala din sud-estul Europei.
Cele 13 constructii au fost alese dintr-o lista mai lunga, compusa din 48 de situri crestine, identificate de doua misiuni Unesco, desfasurate in Kosovo in 2003 si 2004. Mai multe echipe au inceput deja lucrarile de reconstructia unor situri din Prizen. Chiar daca lista incearca sa pastreze un echilibru diplomatic intre constructiile ortodoxe si cele islamice, aceasta nu reflecta cat de putin echilibrul etnic al populatiei, alcatuita in prezent in proportie de 90 la suta din albanezi musulmani. Cladirile ortodoxe au fost cele mai afectate. Dupa alungarea armatei sarbe o buna parte din bisericile si cladirile care scapasera de bombardamente au fost distruse de etnicii albanezi.
Potrivit statisticilor, din 1999 aproximativ 156 de biserici ortodoxe din Kosovo au fost distruse, 60 dintre acestea fiind incluse pe lista monumentelor culturale, iar 33 fiind construite inainte de secolul XVI. In paralel continua reparatiile constructiilor musulmane distruse in timpul ocupatiei sarbe, in buna parte datorita fondurilor generoase donate de tarile musulmane.
Desi majoritatea monumentelor din Kosovo, construite inainte de secolul XVI, sunt crestine, o buna parte dintre acestea se afla in Metohija, partea de vest a provinciei, aflata la granita cu Albania si populata de musulmani. Mostenirea ortodoxiei medievale in aceasta regiune este foarte importanta, unul dintre sate, Velika Hoca, are nu mai putin de 13 biserici, dintre care patru dateaza din secolul XIV.
Situatia este una delicata pentru Unesco. Cand cladiri care reprezinta mostenirea spirituala a unui popor se afla in mijlocul teritoriului controlat de o etnie ostila, supravegherea si restaurarea devin sarcini foarte dificile, daca nu chiar imposibile.
Lipsa de incredere si tensiunile existente intre cele doua comunitati, pe fondul unui conflict care continua si astazi sub alte forme, reprezinta probleme grave pentru procesul de reconstructie. Biserica Ortodoxa Sarba a avut ezitari in privinta participarii unor organizatii non-sarbe la procesul de reconstructia bisericilor crestine, in buna parte datorita faptului ca nu recunoaste legitimitatea institutiilor politice actuale.
Comisia de Implementare a Reconstructiei este un organism creat de guvernul sarb alaturi de diferite organizatii de protectie a cladirilor istorice, aflandu-se sub conducerea Consiliului Europei. In luna decembrie a anului trecut comisia a terminat un program de reparatii si protectie a 30 de situri religioase ortodoxe, partial distruse de revoltele musulmanilor.
Potrivit organizatiei culturale Europa Nostra problemele din Kosovo sunt departe de a fi rezolvate. In acest moment guvernul din Kosovo intarzie in adoptarea unei politici coerente de protejare a cladirilor istorice, amenintarea la adresa momumentelor ortodoxe ramanand la fel de mare, mai ales din cauza lipsei de reactie a autoritatilor. Acestea prefera sa ignore distrugerile facute de musulmani, fara a declansa anchete sau opera arestari. Nici trupele NATO nu au reusit de multe ori sa ofere securitatea necesara.
De cealalta parte si reconstructia monumentelor islamice intampina dificultati majore. Daca donatiile venite din partea tarilor musulmane bogate ar fi suficiente, lucrarile de restaurare au fost efectuate superficial sau in acord cu traditiile austere, o buna parte din detaliile decorative fiind definitiv inlaturate. Mai mult, au existat situatii cand moschei vechi de sute de ani au fost demolate, fiind construite cladiri noi si moderne.
Chiar daca opiniile in privinta modalitatilor si dimensiunilor necesitatii de protejare a monumentelor istorice difera, majoritatea factorilor implicati cred ca este o problema pentru ca fiecare comunitate sa invete sa respecte cladirile istorice, indiferent cui apartin acestea.
sursa: http://eugen-ionut.blogspot.com
Vedeti aici intr-un documentar, drama a catorva biserici distruse din cele aproximativ 150.
Multe dintre ele datau inca din evul mediu timpuriu si erau trecute in patrimoniul UNESCO. Toate acestea s-au petrecut sub ochii fortelor NATO care detin controlul regiunii din 1999. Astfel, in mai putin de 10 ani, albanezii au distrus mai multe Biserici decat au distrus turcii otomani in cateva secole de ocupatie.
La începutul anului 2001 lumea era alarmată de unele relatări privind distrugerea statuilor gigantice ale lui Buddha, monumente unice ale culturii antice, de către talibanii din Afganistan. La vremea aceea, statuile prăbuşite deveniseră tema centrală a principalelor ziare, precum şi a emisiunilor de ştiri de pe marile canale de televiziune. În contextul respectiv, o altă tragedie, începută ceva mai devreme şi care continuă până astăzi, trecea aproape neobservată. Este vorba despre distrugerea mănăstirilor şi bisericilor din Kosovo.
Faptele nu s-au petrecut într-o ţară îndepărtată, unde talibanii îşi exercită puterea absolută, ci chiar în centrul Europei. Răstignirea provinciei Kosovo a avut loc sub privirile făcătorilor de pace din ţările cele mai dezvoltate. Acum, extremiştii albanezi terminau ceea ce nu apucaseră să ducă la bun sfârşit în timpul celui de-al doilea război mondial. Potrivit datelor furnizate de Biserica Ortodoxă Sârbă, aproape 150 de biserici şi mănăstiri au fost distruse în ultimii cinci ani în provinciile Kosovo şi Metochia, leagănul ortodoxiei sârbe.
Nu s-au distrus numai monumente de cultură sau odoare bisericeşti. Profanarea a atins însuşi sufletul unui neam cu o tradiţie bogată şi un destin deosebit, care a contribuit la eliberarea Europei de fascism cu 60 de ani în urmă, jertfind pentru biruinţă aproximativ un milion de oameni dintre ai săi.
Mulţi specialişti sunt de părere că astăzi provincia Kosovo a fost transformată într-o pepinieră a terorismului pentru întreaga Europă, într-un punct de schimb pentru traficanţii de droguri. Doar cele câteva biserici care au supravieţuit urgiei, precum şi ruinele acelora care nu au putut scăpa de noile atacuri barbare, aduc tăcută mărturie despre trecutul ţării.
La inceput de mileniu III, sarbii din Kosovo sunt singurii europeni ucisi din cauza limbii, culturii si etniei lor, complet privati de libertatea de a se misca si munci. Crime impotriva lor si a culturii lor sunt comise, nu in vreme de razboi, ci in prezenta a 40.000 de soldati NATO si ONU. Dupa sosirea fortelor KFOR in iunie 1999 in Kosovo, majoritatea populatiei sarbe din zona a fost nevoita sa isi paraseasca locuintele si proprietatile, iar mostenirea culturala sarba in provincie a fost supusa unor atacuri sistematice si programate din partea islamistilor.
Fara indoiala, prin proclamarea independentei provinciei Kosovo, Biserica Ortodoxa Sårba, Ortodoxia in general, sufera o grea lovitura, deoarece, intr-o zona cu populatie majoritar musulmana, inima uneia dintre cele mai importante vetre spirituale ortodoxe a Europei, dupa Muntele Athos, va inceta cu siguranta sa mai bata. Cu atåt mai mult cu cåt patrimoniul sau a fost in mare parte distrus, intr-o perioada relativ scurta, fara ca sa fie cineva tras la raspundere.
Informatii din zona spun ca sarbi ortodocsi au inceput sa paraseasca Kosovo, in ciuda indemnului Episcopului Artemie de a nu pleca.
Sarbii considera provincia ca fiind leaganul lor spiritual, inca din Evul Mediu, iar existenta a 1.200 de biserici si lacasuri sfinte in aceasta provincie este o dovada de netagaduit. De cealalta parte, albanezii se considera descendenti ai ilirilor, populatie pre-romana, care s-a dezintegrat in secolul al III-lea, ceea ce i-ar indreptati sa sustina ca ei reprezinta singura populatie cu adevarat autohtona din Balcani. Tragedia fostei Iugoslavii este explicata de pr.drd. Gheorghe Constantin Nistoroiu ca o prigoana asupra Ortodoxiei, declansata “imediat dupa ce Episcopul Artemie de Raska si Prizren a cerut iesirea Serbiei din Consiliul Mondial al Bisericilor”.
Dincolo de dispute si pareri, drama lacasurilor de cult ortodoxe din Kosovo este o realitate despre care mass-media nu abunda in informatii, bilantul distrugerilor si vandalizarilor fiind ignorate, in mare parte, de cancelariile europene si de alte foruri internationale. Nimic nu a impresionat suficient, nici macar coborarea, pentru prima data in istoria crestinatatii, a Sinaxei Sfantului Munte Athos, pentru a fi in Belgrad, devenit centrul Ortodoxiei prigonite, in timpul razboiului din anii ‘90.
Potrivit statisticilor, pe cuprinsul fostei Iugoslavii au fost distruse, direct sau indirect, peste 1.000 de biserici ortodoxe. Dintre acestea, aproximativ 156 s-au aflat in Kosovo, 60 dintre ele fiind incluse pe lista monumentelor culturale, iar 33, construite inainte de secolul al XVI-lea. In satul Velika Hoca, spre exemplu, mostenirea ortodoxiei medievale este constituita de cele 13 biserici, dintre care patru dateaza din secolul al XIV-lea.
Astazi, din ce in ce mai multe voci reclama actele barbare impotriva patrimoniului ortodox din Kosovo comise de albanezi si acuza complicitatea fortelor de mentinere a pacii. In acest sens, este data ca exemplu situatia din orasul Prizren unde, in numai trei zile din luna martie 2004, deci in timp de pace, 3.800 de soldati germani nu au facut nimic pentru a proteja macar o singura biserica din cele aproape toate distruse de albanezi.
In tot acest timp, Comitetul Patrimoniului Mondial al Organizatiei Educationale, Stiintifice si Culturale a ONU a tot aprobat si a tot adaugat noi monumente pe lista sa. Pe parcursul mai multor runde de intalniri intre delegatiile din Belgrad si Pristina, desfasurate la Viena, s-a tot discutat despre protectia tuturor monumentelor culturale si religioase din Kosovo, s-au incheiat acorduri, dar aproape toate au ramas doar pe hartie. S-a vorbit ani la rand despre accesul pelerinilor, autoritatilor si altor persoane in bisericile si manastirile din provincie, dar singura actiune concreta realizata a ramas doar infiintarea unor zone de protectie anemica in jurul lacasurilor religioase.
Acum, cand Kosovo s-a rupt de Serbia, problema protectiei patrimoniului ortodox din aceasta provincie devine o poveste frumoasa, pe care, cu siguranta, in cativa ani, Europa unita o va uita deliberat. Va ramane insa durerea Ortodoxiei, rostita atat de dramatic de Biserica sa din Serbia: ”Provincia Kosovo si Metochia trebuie sa ramana parte integranta a Serbiei... Orice alta solutie reprezinta o incalcare a dreptatii lui Dumnezeu si a dreptatii umane, un act de violenta cu repercusiuni pe termen lung, atat pentru Balcani, cat si pentru intreaga Europa”.
Programul dificil de reconstructie a cladirilor istorice distruse in timpul conflictelor din Kosovo a facut un pas important, Unesco anuntand ca va demara un proiect de doi ani, in cadrul caruia 13 situri vor fi refacute. Cele sapte cladiri ortodoxe si sase islamice au fost alese de un comitet de experti internationali, care s-a reunit la Paris pe 8 decembrie.
Opt tari au donat 3 milioane de dolari, alte sapte milioane fiind stranse in aceasta prima faza a proiectului de restaurare a mostenirii culturale din aceasta mica provincie balcanica. Obiectivele alese pentru reconstructie au fost considerate de catre experti ca adevarate opere de arta arhitecturala medievala din sud-estul Europei.
Cele 13 constructii au fost alese dintr-o lista mai lunga, compusa din 48 de situri crestine, identificate de doua misiuni Unesco, desfasurate in Kosovo in 2003 si 2004. Mai multe echipe au inceput deja lucrarile de reconstructia unor situri din Prizen. Chiar daca lista incearca sa pastreze un echilibru diplomatic intre constructiile ortodoxe si cele islamice, aceasta nu reflecta cat de putin echilibrul etnic al populatiei, alcatuita in prezent in proportie de 90 la suta din albanezi musulmani. Cladirile ortodoxe au fost cele mai afectate. Dupa alungarea armatei sarbe o buna parte din bisericile si cladirile care scapasera de bombardamente au fost distruse de etnicii albanezi.
Potrivit statisticilor, din 1999 aproximativ 156 de biserici ortodoxe din Kosovo au fost distruse, 60 dintre acestea fiind incluse pe lista monumentelor culturale, iar 33 fiind construite inainte de secolul XVI. In paralel continua reparatiile constructiilor musulmane distruse in timpul ocupatiei sarbe, in buna parte datorita fondurilor generoase donate de tarile musulmane.
Desi majoritatea monumentelor din Kosovo, construite inainte de secolul XVI, sunt crestine, o buna parte dintre acestea se afla in Metohija, partea de vest a provinciei, aflata la granita cu Albania si populata de musulmani. Mostenirea ortodoxiei medievale in aceasta regiune este foarte importanta, unul dintre sate, Velika Hoca, are nu mai putin de 13 biserici, dintre care patru dateaza din secolul XIV.
Situatia este una delicata pentru Unesco. Cand cladiri care reprezinta mostenirea spirituala a unui popor se afla in mijlocul teritoriului controlat de o etnie ostila, supravegherea si restaurarea devin sarcini foarte dificile, daca nu chiar imposibile.
Lipsa de incredere si tensiunile existente intre cele doua comunitati, pe fondul unui conflict care continua si astazi sub alte forme, reprezinta probleme grave pentru procesul de reconstructie. Biserica Ortodoxa Sarba a avut ezitari in privinta participarii unor organizatii non-sarbe la procesul de reconstructia bisericilor crestine, in buna parte datorita faptului ca nu recunoaste legitimitatea institutiilor politice actuale.
Comisia de Implementare a Reconstructiei este un organism creat de guvernul sarb alaturi de diferite organizatii de protectie a cladirilor istorice, aflandu-se sub conducerea Consiliului Europei. In luna decembrie a anului trecut comisia a terminat un program de reparatii si protectie a 30 de situri religioase ortodoxe, partial distruse de revoltele musulmanilor.
Potrivit organizatiei culturale Europa Nostra problemele din Kosovo sunt departe de a fi rezolvate. In acest moment guvernul din Kosovo intarzie in adoptarea unei politici coerente de protejare a cladirilor istorice, amenintarea la adresa momumentelor ortodoxe ramanand la fel de mare, mai ales din cauza lipsei de reactie a autoritatilor. Acestea prefera sa ignore distrugerile facute de musulmani, fara a declansa anchete sau opera arestari. Nici trupele NATO nu au reusit de multe ori sa ofere securitatea necesara.
De cealalta parte si reconstructia monumentelor islamice intampina dificultati majore. Daca donatiile venite din partea tarilor musulmane bogate ar fi suficiente, lucrarile de restaurare au fost efectuate superficial sau in acord cu traditiile austere, o buna parte din detaliile decorative fiind definitiv inlaturate. Mai mult, au existat situatii cand moschei vechi de sute de ani au fost demolate, fiind construite cladiri noi si moderne.
Chiar daca opiniile in privinta modalitatilor si dimensiunilor necesitatii de protejare a monumentelor istorice difera, majoritatea factorilor implicati cred ca este o problema pentru ca fiecare comunitate sa invete sa respecte cladirile istorice, indiferent cui apartin acestea.
sursa: http://eugen-ionut.blogspot.com
Vedeti aici intr-un documentar, drama a catorva biserici distruse din cele aproximativ 150.
19 ian. 2010
Cămara Ta Mântuitorule
Camara Ta, Mantuitorule - corul Concentus din Brasov
Asculta mai multe audio Divertisment
Iubiţi fraţi întru Hristos,
Apelam la sprijinul dumneavoastră în a ne ajuta, donând cei 2% din impozitul anual pe venit. În anul 2009 doar 15% din salariaţii din România au donat această sumă, unei entităţi non-profit. Ţinând cont de statutul parohiei noastre (vezi mai jos), şi de posibilităţiile de autofinanţare, facem apel la bunăvoinţa dumneavoastră în a ne ajuta la lucrările necesare la cele doua biserici din Aita Mare.
O faptă bună nu te costă niciodată nimic!
Parohia Ortodoxă Aita Mare,
CUI: 9020648
BCR - Sfântu Gheorghe, IBAN: RO84 RNCB 0124 0976 7511 0001
Tel: 0742150832
Abonați-vă la:
Postări (Atom)