A TREIA SCRISOARE CĂTRE AVRAM IANCU

De la Nistru pân-la Tisa,
De la Putna pân-la Ţebea,
Tot fărâmiţată-i ţara
Şi tot zbuciumată plebea.

Ne distruge dezunirea,
Ne încalecă abisul,
Tot amară este pâinea
Şi tot imposibil visul.

Suntem toţi bolnavi de ură,
Amăgiţi de ţinte joase,
Pofta ne-a intrat în inimi,
Frica ne-a intrat în oase.

Cucurigu-n limbi străine
Cântă, umiliţi, cocoşii,
Strănepoţi de tip sintetic
Îşi batjocoresc strămoşii.

Decebal mai moare-odată,
Agitând la Sarmis pumnii,
Şi-şi retrage tarabostes
Din enigmele columnii.

Nici Traian nu doarme-n veacuri,
Ci dezamăgit întreabă:
Doamne, asta mai e ţară
Sau o jalnică tarabă?

Totul e negociabil,
Ca o târfă din bordeluri,
Cei plătiţi să ne păzească
Fac chiolhanuri la creneluri.

Omul şi pisica-nvaţă
Mijlociul trai de câine,
Ţara grâului decade
Şi importă grâu de pâine.

Sărăcia se întinde
Ca o tragică pecinge,
Orice-nvingător politic
Ţara lui întâi o-nvinge.

În vârtejurile lumii,
Ne izbim de toţi pereţii,
Estul-vestul ne învaţă
Legea cinică a vieţii.

Că pe-aici mai mor popoare,
Subiect al marii come,
Şi kosovizări forţate
Şi-aţâţări autonome.

Provocări nepedepsite,
Slăbiciuni exploatate,
Tot popoarele transpiră
Pentru-a le plăti pe toate.

Ţările nu mai au pace,
Liniştea le e străină,
Nu-nţelege nimeni, totuşi,
Mâine ce va fi să vină.

Astfel, România noastră,
Pentru presă e o temă,
Şi luarea ei în glumă
E batjocura supremă.

Instigări la dezunire,
Şi-năuntru şi afară,
Unii vor să ne scopească,
Alţii vor hotare-n ţară.

Pe când noi, ce le opunem?
Propria eternă harţă,
Risipind atâta creier
Pe întinsa lumii scoarţă.

Unde-s geniile noastre?
Unde-s drepturile noastre?
Cine tot atrage-n ţară
Duşmănie şi dezastre?

Îndurându-le pe toate,
Mai venim aici, la Iancu,
Să ne ierte de uitare
Şi că nu îi ţinem rangul.

Nici o toamnă românească
Fără el, nu-i drept să-nceapă,
Lacrimă renăscătoare
Pentru fiecare apă.

În mormântul de la Ţebea
Doarme însăşi măreţia,
Inflexibilă chiar dacă
Modulară-i România.

Ce se-ntâmplă-aici, se simte,
Dureros în tot Ardealul,
Cum intra la Blaj pe Câmpul,
Pe unde-şi păscuse calul.

El e-aici, mereu al ţării,
Prin credinţă şi iubire,
Pentru ochii lui albaştri
Cerul n-are lecuire.

Şi gorunii de la Ţebea
Plâng în fiecare frunză
Toată jalea unei patrii
Ce-n acest mormânt e-ascunsă.

Iar de când s-a frânt gorunul,
Unde-a stat fiinţa Horii,
E mai trist şi cimitirul
Sunt mai trişti şi muritorii.

Să venim aici, la Ţebea,
Înc-o dată şi-ncodată,
Şi să ne privim cu toţii
Într-o dreaptă judecată.

Basarabia – uitată,
Bucovina – zăvorâtă,
Şi-n Ardeal diverse bestii
Pe români îi întărâtă.

N-avem linişte în viaţă,
N-avem linişte în moarte,
Ce departe ni-s nepoţii,
Şi strămoşii - ce departe.

Devastată de orgolii,
Ţară, spartă de feude,
Plânsul plebei necăjite
În palate nu se-aude.

Ea nu poate să-şi trimită
Nici copiii la vreo şcoală,
Nici scrisorile pe-adresa
Guvernărilor ce-o-nşeală.

Asta e democraţie?
Asta este libertate?
Calul Iancului la Ţebea
Cu copita-n scuturi bate.

E destul necaz în oameni
Şi minciună ordinară,
Ţebea ne redă puterea
De-a iubi această ţară.

Iancule, venim la tine,
Să ne reînveţi curajul,
Să ne-arăţi cum ştii prea bine
Unde-i Alba, unde-i Blajul.

De la Nistru pân-la Tisa,
De la Putna pân-la Ţebea,
Tot fărâmiţată-i ţara
Şi tot zbuciumată Plebea.

Adrian Păunescu