Predica Duminicii a XXXIV-ea după Rusalii - a Fiului risipitor

Şi a zis: Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.(Luca 15; 11-32)

Evanghelia din această Duminică aduce o deosebită lumină cu privire la felul în care trebuie să privim puterea pocăinței și mai ales a Tainei Spovedaniei a primirii iertării păcatelor prin milostivirea lui Dumnezeu.
Realitatea imediată pe care ne-o scoate în evidență pericopa evanghelică de astăzi este drama libertății păcătoase; a doua tot atât de semnificativă, este puterea pocăinței - a metanoii, puterea modului nostru de a gândii, sau puterea convertirii; și în al treilea rând puterea iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu.
Evanghelia ne relatează ca un tată avea doi fii unul dintre ei, cel mai mic a cerut partea lui de avere, și a plecat în lume, într-o țară îndepărtată. Din ceea ce reiese din cererea fiului: ”Tată dă-mi partea de avere ce mi se cuvine”, vedem o îngâmfare a acestuia, o dorință de depărtare a acestui la nivel sufletesc, acesta se îndepărtează de tatăl său, întâi prin voință și apoi prin faptă: Adică îl vedem p omul trufaș păcatos care prin alegerea păcatului dorește să se depărteze de Dumnezeu, Atotmilostivul.
Plecarea aceasta într-o țară îndepărtată, în general, în Sfintele Scripturi înseamnă de fapt spațiul libertății pe care Dumnezeu îl acordă omului, deși uneori pare a fi un spațiu al absenței Lui, ca și când Dumnezeu nu ar vedea, sau nu ar fi prezent, deși El este pururea prezent, și vede totul. Dumnezeu creează pentru noi spațiul acesta al libertății pentru ca noi în mod liber să arătăm ascultare față de el, sau dimpotrivă să putem refuza această relație cu El. Spațiul libertății poate fi pentru noi spațiul creșterii și împlinirii noastre spirituale, sau spațiul căderii și descreșterii duhovnicești. În spațiul libertății acesteia Dumnezeu nu intervine imediat ci oferă darurle și încrederea lui în ceea ce poate să facă omul bine, iar apoi așetapă să vadă faptele libertății omului. Într-o existență a omului marcată de păcat acest spațiu devine un spațiu ambiguu, în sensul că ne putem pierde sau ne putem mântui, afirmandu-ne împreună cu lucrarea lui Dumnezeu.
Evanghelia ne arată libertatea păcătoasă, aceea în care uităm că am primit de la Părintele ceresc darul însuși al vieții noastre, cu toate celelate daruri pe care însăși existența noastră le cuprinde, și anume: darul conștiinței, al voinței, darul capacității de a iubii, etc. Și desigur darurile duhovnicești primite la Botez.
Rodirea acestor daruri în libertate sau pierderea șansei de a rodii depinde de modul în care folosim libertatea. În acest sens folosirea păcătoasă a libertății în uitare de Dumnezeu se vede din experiența dramatică a fiului risipitor, căruia părintele îi oferă darul și libertatea, să plece departe, impreună cu moștenirea oferită acestuia.
În continuarea relatării acestei pilde aflăm ca fiul acesta după ce a risipit toată averea sa inr-o viață ușoară și desfrânată, nemaiavând din ce trăi, și pierzând libertatea și independența autosuficentă, se tocmește argat la un crescător de porci. Însuși faptul de a păzi porci în Vechiul Testament are o semnificație negativă, deoarece porcii nu erau consumați decât de păgâni. Totuși în înțeles duhovnicesc, păzitor al porcilor era și un păzitor al patimilor, al păcatelor. El chiar hrănindu-se din mâncarea porcilor. De aici ne dăm seama de decăderea acestuia până în rândul a celor mai dispretuite animale. Roșcovele acestea duhovnicești sunt dăruite mereu de diavolul prin trimișii săi în lume, trimiși care oferă șanse mult mai ușoare de mântuire, fară a se pretinde eforturi duhovnicești deosebite și, făcând din post, rugăciune, asceză, și alte lucruri ca acestea în plus, lăsate la bunul plac al fiecăruia. Ceea ce este periculos este faptul că, așa cum roșcovele umflă pântecele, dând senzația de sațietate, de saturare de plinătate duhovnicească. Dar cam cât țin roșcovele de foame trupească, tot cam atâta țin și acestea de foame duhovnicească. Lumea devine edificiu; Dumnezeu – o poftă vitală, iar veșnicia se reduce, din păcate, la un simplu sicriu.
Acest tânăr, din om liber, din cauza cheltuielii iraționale și pătimașe a averii tatălui său, ajunge păzitor la porci, din om liber devine slugă. Robia este aici folosirea păcătoasă a libertății. Foametea aceea mare care s-a abătut peste țara aceea în care se afla el, unde era slugă, reprezintă o pedagogie a lui Dumnezeu de trezire a oamenilor. Acea foamete este elocventă prin faptul că Dumnezeu o îngăduie ca fiind mijloc de trezire a conștiinței omlui, ca cel flămând după cele materiale să flămânzească și după cele spirituale, ca cel ce a pierdut darul, să revină la Dăruitor. Vedem că foametea neașteptată l-a trezit pe tânărul risipitor și întrăinat. Vedem că dumnezeu este mereu prezent în viața omului si de multe ori foloseste mijloace pedagogice mai dureroaseca să-l determine pe omul păcătos să se introarcă la El.
Evanghelia ne spune că ajungând la limta existenței sale fiul risipitor, ne spune că și-a revenit în sine. Când omul păcătuiește iese din sine și se abate de la firea normală, de la ordinea firească a lucrurilor pe care Dumnezeu a creat-o.
Momentul schimbării interioare a fiului risipitor coincide cu hotărârea sa, printr-un dialog interior: ”Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.”
Momentul acesta de dezaprobare si dezgust pentru o viață trăită în libertate păcătoasă, dar și dorința de schimbare a acestei vieți constituie începutul pocăinței. Acest lucru arată pe omul păcătos care este slăbit de păcat, dar care își găsește resursele pentru o reîintoarcere, catre o schimbare a vieții sale prin pocaință. Starea păcătoasă este aceea care îl însingurează pe om, îl ține departe de Dumnezeu, în schimb sfințenia îl ține aproape de Dumnezeu și de oamenii.
Hotărârea fiului risipitor ”ridica-mă-voi” arată deodată dorința omului de a se ridica din robia păcatului, cât și ridicarea prin pocăiță, prin smerenie, ascultare, și fapte bune către Dumnezeu. Hotărârea omului de a se spovedii, și a începe o viață nouă, diferită față de cea păcătoasă, lipsită de comuniunea cu Tatăl ceresc.
Tatăl din Evanghelia aceasta, Îl reprezintă pe Dumnezeu-Tatăl, care odată cu întoarcerea fiului Său, recunoaște în el, în adâncul fiului Său, o schimbare și o pocăință într-o smerenie totală. La întoarcerea sa, fiul nu-și găsește tatăl în casă, ci afară, cautând cu privirea după el, asteptându-l, și chiar ieșind în întâmpinarea lui. Vedem aici că tatălui ”i s-a făcut milă de el”. Vedem că atunci când își mărturisește păcatul, și hotărește să se schimbe, atunci Dumnezeu trece de la starea de judecător, la starea de păinte milostiv.
Tatăl hotărește schimbarea stării exterioare a fiului, dându-i haine noi, văzând schimbarea stării interioare a fiului său prin pocăintă. Iar haina primită de el, și terfelită de păcat, este schimbată cu haine noi. Așadar haina primită la botez, dar terfelită de păcate și patimi, se reînoiește prin Taina Sfintei Spovedanii. Iar inelul primt de acesta, este simbol al iertării, a refacerii legăturii cu Dumnezeu.
Vițelul cel gras din Evanghelie nu este altceva, decât Sfânta Euharistie. După ce primim iertarea păcatelor prin Taina Spovedaniei, suntem chemați să luăm parte la Masa Domnului, izvor de bucurie și izvor al Vieții veșnice în viața noastră.
În continuare vedem atitudinea fiului mai mare, nu s-a putut bucura de primirea ce i-a facut-o tatăl, fiului pierdut, acesta refuzând chiar să intre și să asiste la ospățul făcut pentru întoarcerea acestuia. Ne putem pune întrebarea pe cine reprezintă acest fiu mai mare, care nu a ieșit din cuvântul tatălui său, însă nu a avut puterea să se bucure, pentru revenirea fratelui său. Reprezintă pe omul harnic și corect, ascultător și credincios, dar are dificultăși în a înțelege că milostivirea lui Dumnezeu este mai mare decât dreptatea Lui. Astfel, ne dăm seama că milostivirea lui depășește calculele omenești, fiindcă iubirea Lui milostivă este putere dătătoare de viață. Deseori drepetatea în sine ucide viața pe când milostivirea recuprează viața, o mântuiește. Tatăl milostiv fiind, arată de altfel și dreptate, spunând, toate ale mele sunt ale tale, arătundu-i fiului că în continuare se bucură de moștenirea lăsată. Din pilda aceasta vedem că valoarea sufletului unui om este mai mare decât tot universul la un loc pentru Dumnezeu. Chiar dacă fiul cel mare rămâne moștenitorul de drept, prin dreptatea sa, touși fiul cel mic, este reprimit prin dragostea și milostivirea tatălui în casă.
Aici avem de a face în același timp cu un fiu nestatornic și risipitor, dar care se pocăiște și este recuperat și un alt fiu care este credincios, ascultător și statornic, dar nu este milostiv, nu are în el puterea iertării fratelui său.
Să-L rugăm pe Bunul și Preamilostivul Dumnezeu ca să ne ajute să întelegem pocăința fiului risipitor, și în același timp să ne eliberăm de patimi și de păcat, apoi să învățăm din sfatul dat frateului mai mare să fim mai milostivi și mai iertători cu cei care greșesc, spre Slava lui Dumnezeu, Celui în Treime lăudat. Amin.

Pr. Iustin Gârleanu