8 dec. 2010

Mitropolitul Andrei Şaguna, un luptător pentru cauza românilor din Ardeal


Motto: “Fiind asadar problema noastra a inainta literatura, cultura, industria si agricultura natiunii noastre, adica a inainta starea spirituala si materiala a poporului nostru, ca sa cunoasca fiinta si destinatia sa si sa o stie intrebuinta spre tot binele, precum si alte natii fac azi acesta si precum este spiritul cel civilizator al secolului nostru ; darurile lui vor garanta viitorul cel mai ferice al mult cercatei noastre natiuni si o vor feri de niste lovituri ucigatoare de religia si limba ei.”


Divizarea lumii transilvane in 1701 a generat o seama de probleme ce se vor alatura celor deja existente aici. Din acest motiv nu vor putea intelege modul in care reactioneaza romanii daca nu ne vor aruca o scurta privire in trecutul acestei lumi, atat cel social cat si cel confesional.

Constiuirea regatului apostolic ungar in timpul lui Stefan cel Sfant precum si consolidarea lui creaza cea mai indepartata, cronologic vorbind, premisa a unei dualitati confesionale in Transilvania. Acesta regiune se afla la granita dintre cultura si civilizatia adusa de Traian, ea facand parte din Imperiul Roman si culturiile migratorilor sarbi in Sud-Vest, maghiari in Vest si slavi in Nord-Est. Problema etno-culturala se va complica aproape de sfarsitul primei jumatati a mileniului al doilea, cand in zona, care in actele lui Saguna o vor numi Fundus regius, vor fi asezati sasii, secuii si svabii. Mozaicul etnic este intregit asadar si de acesta dualitate religioasa.

Pentru omul de azi lucrurile nu apar insa sub toate aspectele, in momentul in care isi imagineaza acesta problema pentru ca atitudinea actuala si tendinta lumii este una concilianta, toleranta. Spiritul religios insa evolueaza dupa alte reguli si poate uneori nu ar mai trebui sa i se impute caracterul sau intransigent, dar aceasta e o discutie de alta natura si nu e cazul sa fie centrul dezaterii noastre.

Contextualizare

Revenind la problema Transilvaniei trebuie amintit ca noii veniti nu vor reusi sa se impuna decat forma sau cel mult in anumite zone ca populatie reprezentativa, iar gradul diferit de cultura intre autohtoni si mai ales spiritualiatea contratictorie a facut ca naturalul proces de asimilatie a celor mai putin in raport direct cu ceilalti sa nu se produca. De aceea la un moment dat putem spune ca religiosul actioneaza altfel decat naturalul (a se intelege prin natural un fenomen, un proces firesc al evolutiei istorice, prin care doua sau mai multe culturi diferite, in acest caz intra de interactionare).

Reglementarea statutului noilor veniti se face prin acelasi instrument al religiei, care in 1366 devin singurii cetateni recunoscuti de autoritatea politica, doar pentru ca aprtineau Bisericii Romano-Catolice. In acesta perioada se produc o serie de mutatii in care elita romanesca paraseste spiritualitatea anterioara de natura orientala, dar supusa restrictiilor autoritatii de factura occidentala, si acced la catolicism singura religie recepta in viziunea Regatului Apostolic. O data trecuti la catolicism ei devin o minoritate ce suporta de acesta data procesul firesc al asimilarii, naturalul. Anul 1366 nu e un punct terminus, departe de mine acest gand, ci reprezinta doar inceputul, caci de acum si pana la 1437 (constituirea acelei Unio Trium Natiorum) fenomenul e unul cat se poate de firesc in privinta magiarizarii “elitei” politice romanesti. Nici acesta data nu e una de incheiere a procesului mai sus mentionat, si ma gandesc aici la familia Huniazilor (catolica, dar romanesca).

Oricum analiza lumii transilvanesti nu se poate opri aici, caci in secolul urmator are loc o alta mutatie de proportii in cadrul ei: raspandirea Reformei. Pe fundalul unei tolerante religioase pe care turcii o vor manifesta (1543 Dieta de la Cluj declara libertatea religiilor din Transilvania) dupa infrangerea Ungariei la Mohacs (1526), Reforma in diversele ei versiuni va cuprinde intreg spatiul manifestand aceeasi lipsa de toleranta religioasa, ca si catolicismul in perioada anterioara (1556- este desfiintata episcopia catolica de Alba) sau ortodoxia dupa 1948 (a se vedea unirea cu Biserica Ortodoxa Romana din timpul patriarhului Justinian Marina). Biserica Ortodoxa din Transilvania va resimti si ea acest lucru prin numirea de superintendenti pe langa episcopi sau prin amestecul autoritatilor in problemele de ordin bisericesc. Spatiul trnsilvanean va iesi de sub impactul imediat al Contrareformei, dar il va suporta din plin dupa recucerirea habsburgica din 1688.

Intalnim totusi o serie de particularitati pentru Transilvania aniilor de dupa cucerirea austriaca: cele doua lumi, protestanta si catolica se acceptau una pe cealalta. Perioada tributului de sange trecuse si singurul mod in care se mai putea asigura o reprezentare minima dorita de austrieci in Transilvania era prin convertirea “vechilor schimatici” . Acum este perioada in care catolicismul aflat in ofensiva si incerca unirea rutenilor, a coptilor, sau a altor biserici necalcedoniene. Curtea vieneza va recunoaste drepturile celor trei natiuni precum si cele patru religii recepte (catolica, luterana, calvina si unitariana). Ortodocsii raman in aceeasi postura de tolerati. Contrareforma aduce si metode noi de convingere si o parte a clerului romanesc impreuna cu Mitropolitul Atanasie vor trece la uniatie in 1701, acesta din urma devenind episcop unit.

Din acest moment dispare mitropolia romanesca din Transilvania in locul ei aparand o episcopie unita. Timp de jumatate de secol aici nu a mai existat nici o forma de administratie superioara a Bisericii Ortodoxe, destinele ei legandu-se de cele ale ortodocsilor sarbi. Pana in 1761 vor avea loc o serie de miscari si de conflicte in interiorul societatii transilvanesti, culminand cu rascoala lui Sofronie de la Cioara si cu interventia brutala a lui Adolf Bukow. Pentru a mai linisti acesta stare conflictuala va fi refacuta episcopia ortodoxa, dar avand la conducere episcopi sarbi, in timpul imparatesei Maria Tereza. Primul dintre ei va fi Dionisie Novacovici. Episcopia va fi pusa sub jursdictia mitropolitului de Karlovitz si va ramane sub jurisdictia acestuia pana la crearea in 1864 Mitropoliei Transilvaniei, cu resedinta la Sibiu.
La sfarsitul secolului al XVIII-lea, dupa miscarea Supplexului, ultimul episcop sarb moare 1796, episcopia ramanand vacanta timp de 15 ani. Nu intamplator amintesc de aceasta perioada pentru ca treburile cultice, in primul rand, sufera o perturbarea importanta: nimeni afara de episcop nu poate sa hirotonesca in treptele superioare ale clerului (diaconi, preoti, episcopi), nu exista un reprezentant al clerului din acea zona in sinodul mitropolitan de care jurisdictional apartin, deci o serie de probleme si de aspecte vor iesi din discutie doar pentru ca nu are cine sa le puna, apoi diverse interese locale vor prima in fata interesului general al Bisericii. Lista cu lucru de mai mica importanta poate continua chiar pana consideratia simbolica a episcopului ortodox de reprezentant al pastoritilor sai in fata autoritatii austriecilor , consideratie pe care Saguna o va transforma intr-o vie misiune.

Urmatorul pas important in acesta scurta incursiune prin istoria lumii transilvanesti de spiritualitate ortodoxa e numirea unui episcop de nationalitate romana in scaunul episcopal de la Sibiu, in persoana lui Vasile Moga (1810-1846) .

Cine e Andrei Saguna?

Daca pana acum am prezentat cadru cu spatiul si tipurile pe care le-a trait pana la perioada pe care o avem in vedere, ar trebui sa spunem cateva lucruri si despre unul dintre cei mai importanti eroi ai sfertului de veac de care ne ocupam: episcopul si apoi mitropolitul (din 1864) Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania, Andrei Saguna.

Nascut in familia negustorului Naum Saguna in 1809, la 1 ianuarie, el este al treilea copil al familiei acestuia. Parintii sai se vor desparti la putin timp dupa nasterea lui, iar mama lui, Anastasia se va intoarce la Miskolc. Despre tatal sau nu se va mai cunoaste nimic dupa 1814 cand se va converti la catolicism pentru ca familia sa sa poata beneficia de ajutorul Bisericii Romano-Catolice .Copii vor invata la scoala greceasca de aici si vor fi instruiti, tot aici, in religia ortodoxa. In 1823 va merge la Pesta unde va locui cu familia Grabovszky si va urma gimnaziul catolic. El va inainta o cerere pentru a-si pastra credinta stramosesca si dupa ce va fi obligat sa urmeze timp de sase saptamani un curs de teologie romano-catolica si de istorie bisericeasca i se va aproba cererea la 2 septembrie 1828.

In anul urmator se va inscrie la facultatea de filosofie si drept din Pesta iar dupa absolvirea ei va hotara sa intre in clerul ortodox , mel insusi spunand de nenumarate ori ca de s-ar fi nascut de o suta de ori de o suta de ori ar fi devenit preot.

Timpul petrecut la Pesta intr-o atmosfera cosmopolita la facut pe tanarul Andrei Saguna sa cunoasca lucrarile lui Samuil Micu - Klain , Gheorghe Sincai si Petru Maior precum si teoriile asupra asezarii colonistilor romani in spatiul de la nord de Dunare si a convietuiri lor cu slavii in secolele VI-VII. Interesul sau fata de istoria bisericeasca ortodoxa poate fi justificat si prin faptul ca el insusi apartine unui dialect si a unei comunitati latine desprinsa din latinitatea orientala, din etnia si limba romana. Andrei Saguna era un aroman.

Desi ucenicia si inceputul carierei sale ca episcop vicar al episcopiei transilvanesti prezinta suficient de mult interes si in dese randuri ne vom intoarce pentru a aminti unele aspecte din aceasta perioada nu vom accentua si nu vom prezenta in detaliu perioada cuprinsa intre 1809 si 1849. Retrospectiv amintim ca in 1833 a fost tuns in monahism la manastirea Hopovo cu numele de Andrei (numele sau de botez era Anastasiu). Mitropolitul de Karlovitz, Stefan Stratimirovici, l-a numit profesor de teologie la institutul de aici in anul urmator pentru ca in 1835 sa devina secretarul al consistorului mitropolitan. In 1837 va deveni ierodiacon, ieromonah , precum si egumen al manastirilor Hopovo si apoi Covil o perioda va fi si profesor la seminarul teologic din Varset.

In 1846 pe 27 iunie mitropolitul Iosif Rajacik il numea pe Saguna ca episcop vicar in Transilvania.Va ajunge acolo pe 2 septembrie acelasi an.Descrierea de atunci suna cam asa : "era un barbat frumos inalt si puternic cu fata alba si frumoasa ; fruntea larga si neteda si avea barba neagra ;el dadea impresia evlaviei , seriozitati si autoritatii''. Parerea buna a celor de atunci despre el nu semana cu parerea lui despre episcopia Transilvaniei. Saguna considera biserica din Transilvania nu numai inapoiata din punct de vedere material dar si umilita de autoritati si mai ales dezorganizata administrativ. El a gasit preotul de tara slab inzestrat intelectual si uneori moral pentru a corespunde responsabilitatilor sale: acesta avea doar cea mai elementara pregatire primita de obicei de la un preot care nu in putine randuri era propriul sau tata si pe care trebuia sa-l urmeze in meserie. Existau foarte putini preoti scolarizati iar lucrul acesta nu putea sa aduca decat efecte negative la adresa Bisericii.

Ales episcop în cel mai tulbure an din secolul al XIX-lea, 1848

Alegerea in scaunul episcopal nu a fost voita de catre toti protopopii transilvaneni. Voturile acordate la sinodul protopopiilor din 1847 il clasau pe locul al treilea cu numai 27 de voturi avand inainte pe Ioan Moga 33 si pe Moise Fulea cu 31. Totusi mitropolitul Rajacik il va recomanda oficial imparatului Ferdinand in ianuarie 1848. La 5 februarie Saguna va primi scrisorile de numire in functia de episcop al Episcopiei Transilvaniei . In catedrala din Carlovitz, Saguna si-a declarat fata de natiunea care l-a primit si a promis: ''pre romanii din Transilvania din adancul lor somn sa-i destept si cu voia catre tot ce este adevarat, placut si bun sa-i trag.''

Anul 1848 a insemnat un moment de mare tulburare sociala in imperiu Habsburgic Saguna isi va asuma rolul de reprezentant al romanilor ortodocsi in fata curtii de la Viena.S-a aflat in randurile celor care au negat unirea Transilvaniei cu Ungaria si de aceea guvernatorul Teleki il va numi alaturi de episcopul unit raspunzator de actiunile poporului lor. Pana la adunarea de la Blaj din 3-5 mai 1848 Saguna va merge la Karlovitz pentru hirotonirea in calitate de episcop. Saguna credea ca loialitatea fata de casa de Habsburg le vor aduce romanilor implinirea cererilor formulate in petitia de la Blaj.

Episcop revolutionar

Alaturi de episcopul Bisericii Unite, Ioan Lemeni vor deveni presedintii congresului national precum si mesagerii natiunii romane. Pentru o serie de intelectuali Saguna parea a fi prea conciliant. In pastoralele sale adresate enoriasilor sai punea accent pe supunerea fata de lege, respectul fata de drepturile proprietarilor de pamant, credinta in Dumnezeu si in imparat . Un aspect pe care trebuie observat si subliniat e acela ca nu incearca sa invrajbeasca pe romani cu latifundiarii maghiari. De aceea nu va folosi niciodata in aceste pastorale precum nici in cuvantarile sale din perioada revolutiei expresia de "natiune romana".

Sfarsitul revolutiei ii aseaza pe romani in aceasi tabara a invinsilor, desi isi declarasera in repetate randuri pri intermediul lui Saguna loialitatea si increderea in curte si tronul de la Viena. Practic situatia devenise mai complicata decat inainte de 1848 intrucat dieta maghiara in perioada revolutiei ratificase un act prin care Transilvania devenea parte integranta a Ungariei. Acest act era o piedica in calea gasirii unei forme de apropiere intre romani si maghiari. Problema se complica prin faptul ca aceeasi Curte de la Viena care nu a facut distinctia intre cele doua revolutii si nici nu a acordat drepturile civice cerute de romani, s-a folosit intr-un mod pe care l-am putea numi cu usurinta santaj de documentul de unire elaborat acum. Asadar romanii aveau doi adversari in loc de unul; daca vom mai adauga si situatia tensionata cu patriarhia de Karlovitz care se va agrava in acest rastimp, vom mai aseza pe lista un nou inamic.

Exista intrebari care se ridica in mod automat in legatura cu Transilvania si care privesc lumea bisericeasca a acestor timpuri : "De ce un episcop isi asuma o astfel de functie reprezentativa?", "De ce nu exista o intelectualitate ortodoxa ?" si "De ce nu s-a putut constitui o mitropolie pentru toti romanii din Imperiul Habsburgic?". Voi cauta sa ma limitez numai la aceste cateva intrebari, desi situatia Transilvaniei necesita o analiza atenta si in alte domenii colaterale.

I Prima intrebarea la care voi cauta sa raspund e cea legata de de inexistenta unei elite intelectuale de factura laica in Transilvania. Urmarind evenimentele vom putea sa vedem ca se puteau organiza scoli decat in cadrul si cu sprijinul Bisericii, pentru aparitia categoriei de care am amintit mai sus. In nici un caz un stat ce reprezenta Contrareforma, aceasta pentru perioadele cuprinse intre 1701-1848, nu ar fi avut nici un interes sa creeze asa ceva. Tot legat de stat , pentru perioada pe care o avem in discutie el nu avea nici interesul sa creeze o asemenea categorie de "revendicatori nationali", ce i-ar fi grabit mai mult sfarsitul printr-o divizare mai pronuntata. Cazul maghiar le era suficient. Biserica era cea care trebuia sa se ocupe de instructia acestor cadre, dar lipsa de fonduri a facut ca sa nu poata sa isi scolarizeze prea bine nici proprii slujitori.

Problema cea mai mare a lui Saguna in planul reformelor sale a fost lipsa banilor. Existau patru mari surse de venit insumand in total 130 000 florini. Teoretic problema era astfel pusa, practic lucrurile stateau altfel. Cele patru surse principale erau: Fondul Sidoxial (un salariu pentru episcopul ortodox care se acorda din impozitul anual pentru fiecare gospodorie ortodoxa), Fondul seminarului, Fondul de trei zeci mii de guldeni (suma platita ca despagubire pentru familile dizlocate prin stabilirea districtelor militare) si Fondul episcopului Moga ( testamentul episcopului Moga prevedea o anumita suma pentru acoperirea unor cheltuieli bisericesti si scolare). Am spus ca teoretic banii acestia erau ai Bisericii Ortodoxe pentru ca in mod practic inca din 1849 ministerul Cultelor din Viena hotora felul in care sa fie alocati banii fara o consultare in prealabil a episcopului ortodox. Mai mult chiar nici macar nu se trimitea un raport anual in legatura cu situatia financiara. Saguna a considerat situatia umilitoare intru cat atunci cand cerea din aceste fonduri i-se trimiteau sau nu diverse sume . Deci nici un caz nu putea baza pe acesti bani. In 1853 el va reusi sa cumpere o cladire noua pentru episcopia ortodoxa dupa ce cealalta a fost distrusa in timpul revolutiei.

Deceniul absolutist a insemnat din acest motiv si nu numai o perioada neagra pentru romanii din Transilvania. Stare Bisericii Ortodoxe era mult mai grea decat in perioda anterioara mai ales sub aspect material intrucat revolutia a dus la distrugerea a numeroase biserici , scoli si la uciderea a sase preoti si a mai multor laici.In anii ce au urmat Saguna va inteprinde o serie de actiuni prin care va incerca sa amelioreze aceasta situatie el va cere ajutor atat Tarilor Romane cat si Curtii de la Viena.
In memoriul adresat de Saguna in 1851, el spunea ca au fost arse 48 de biserici si jefuite alte 319 de asemenea el vorbea in prima parte a memoriului si despre starea bisericii ortodoxe si evolutia ei din 1700 pana in 1850. Din actul de care am pomenit se vadeste o nemultumire profunda a episcopului fata de cei pe care i-a sustinut in perioada revolutiei:''…romanii ca niste supusi credinciosi ai imparatului nu voira in anii acestia a se uni cu partida revolutionara, ci statura de partea monarhului celui legitim”.
Distrugerile au fost totusi de proportiii mari raportindune in primul rand la saracia locuitorilor, caci la 19 ani dupa memoriul lui Saguna, Ion Ratiu, un alt revolutionar cerea ministrului de interne al principatelor, Mihail Kogalniceanu ajutor pentru eforia scolara din Turda. Banii sunt in valoare de 4129,27 lei din 26 de judete avand in frunte judetul Braila cu 568 lei . In aceeasi perioda Saguna va primi si din partea comunitatilor din Brasov 4000 florini precum si din partea Arhimandritului Neonil de la Neamt insumand obiecte si carti religioase precum si de Viena aproximativ 60 000de florini cu ajutorul Schwarzenberg . Un lucru pe care l-am observat este acela ca in lucrarile dedicate lui Saguna sau perioadei acestuia de pana la 1918 nu se pomenesc ajutoarele date de principarte. De asemenea in lucrarile de dupa 1918 si pana la sfarsitul celui de al II-lea razboi mondial nu se pomeneste absolut nimic despre ajutorul dat de curtea de Viena.

Scoala romaneasca o duce rau.Toate scolile romanesti elementare se aflau intr-o stare degradabila cu exceptia unor comunitati romanesti mai instarite . Nu existau cadre superioare bine pregatite si nici macar manuale dupa care sa se desfasoare procesul de invatamant . Saracia preotilor depindea direct proportional cu saracia pastoritilor lor de aceea programul de reforma bisericeasca a lui Saguna a avut ca obiect principal pe preotul de parohie , urmand invatatura evanghelica ce ii prezinta pe preoti ca fiind lumina lumii si sarea pamantului. Principalul obstacol pe care avea sa-l teaca era atitutinea ostila a guvernului Transilvaniei precum si indiferenta Curtiii de la Viena.

Luandu-le in ordinea enuntata trebuie spus ca romanii in Transilvania nu au o elita de spiritualitate ortodoxa din cauza faptului ca nu exista universitate si nici scoli cu predare in limba romana si care sa apartina Bisericii Ortodoxe.

Saguna va incerca sa infiinteze o serie de scoli, dar proiectul sau este chiar unul prea maret pentru resursele de care dispunea instiutia pe care o patrona. Desi aprecia manastirea ca loc de cultura si spiritualitate, considera ca o scoala manastireasca este un lux prea mare pe care administratia sa nu si-l putea permite. Pentru lumea ortodoxa din Transilvania, el propunea infiintarea de scoli in functie de marimea si veniturile comunitatii: elementare, cu o singura clasa – proiectul viza in special comunitatile mici – si scoli principale, cu trei clase,pentru comunitatile depasind 2000 de locuitori. Prefera in locul lor scolile satesti, unde preotul paroh devenea parte a comunitatii sale indeplinindu-si slujba de invatator al oamenilor. Programa pentru acesta etapa de invatare prevedea ore de limba romana, maghiara si germana, de religie etc.

Planul sau initial urmarea infiintarea a sase gimnazii superioare, sase inferioare si a sase scoli reale in vederea asigurarii cursului grimnazial de educare. Dintre toate acestea el a primit dreptul de a infiinta doar cate unul: gimnaziul superior la Brasov(1853), cel inferior la Brad, iar scoala reala la Abrud. Era de principiul ca elevii ortodocsi trebuiesc instruiti in spiritualitatea din care fac parte si dezavua ideea, des intalnita in epoca cu privire la infiintarea gimnaziilor “nationale”, atat de larg propuse de intelectualii de confesiune unita. Pe undeva pare o concurenta intre cele doua Biserici, iar Biserica Ortodoxa pare a fi cea mai intransigenta. In fapt asa este, dar nu putem sa o acuzam. Este normal sa se comporte asa,din moment ce e considerata tolerata.

Acceptarea lui Saguna , ca acolo unde nu se poate ca elevii sa urmeze o scoala ortodoxa, sa mearga la una unita sau catolica, dar orele de religie sa se tina in mod diferit, arata un mare pas inainte si un spectru larg pe care episcopul il acorda stiintei de carte.

Cursul firesc al ciclului educational are ca punct de varf invatamantul universitar, pe care mitropolitul ortodox nu-l recomanda. Am putea sa fim revoltati, cum de tocmai el nu sprijina infiintarea unei universitati. In repetate randuri Saguna a mustrat pe intelectuali pentru ca incurajeaza oamenii sa-si cheltuiasca banii cu un proiect a carui sanse de reusita erau slabe si reprobabile din punct de vedere calitativ. Stiind ca el va determina infiintarea si functionarea scolilor astfel incat ele sa se autofinanteze , nu cheltuirea putinelor resurse pe un invatamant necompetitiv. In 1852 el il va refuza pe Constantin Alutan, in incercarea acestuia de a constitui o facultate de Drept a romanilor celor doua comfesiuni.
Saguna nu se va ocupa doar de incinte, ci si de programa si de manualele dupa care aveau sa invete atat cadrele ce urmau a fi formate, cat si elevii. In 14 decembrie 1860 , prin decret imperial va obtine dreptul de a tipari manualele scolare bisericesti pentru intreaga Transivanie, Arad, Varset si Bucovina. Vor apare cartile sale de Drept Canonic, ca manuale pentru viitorii preoti din Seminarul de la Sibiu, precum si cele legate de istoria bisericeasca din Transilvania.

Observam ca existenta elitelor se reduce doar la preotii formati la Sibiu, iar Saguna incearca sa se foloseasca de elementele pe care le are pentru a crea acesta clasa intelectualilor ortodocsi. E paradoxal, ca tocmai un strain reuseste acest lucru; asa cum acelasi paradox face ca in timpul unui alt strain Romania sa se uneasca…

II Constituirea unei mitropolii pentru toti romanii din Imperiul Habsburgic era visul lui Saguna. Din punct de vedere religios perioada 1849- 1870 este una de profunde schimbari. El era ferm in insistenta sa ca mitropolia sa includa pe toti romanii din imperiul Habsburgic. Ideea sa mergea tocmai pe conceptul sau politic ca romanii pot subzista ca entitate nationala sub forma unui ducat autonom, intr-un imperiul federal. Cea mai puternica campanie pe care a dus-o Saguna pe acest plan este cea a autonomiei bisericesti . El considera ca statul da Bisericii sprijinul material si respecta autonomia institutiilor ei si libertatea de constiinta a credinciosilor ei.

In vederea obtinerii acestui statut de mitropolie Saguna va fi pus intr-o dubla relatie : una cu patriarhia de Karlovitz si una cu Curtea de la Viena. Sarbii nu vor renunta sub nici o forma pana la moartea lui Iosif Rajacic, altadata ocrotitor al lui Saguna, la jurisdictia asupra episcopiei din Transilvania. Abia dupa moartea acestuia Saguna a putut obtine dreptul de a reinfiinta Mitropolia Transilvaniei. El a reusit totusi ca in tot acest timp sa obtina bunavointa si increderea Coroanei, astfel incat nu a intampinat greutati din partea Vienei.

Chiar si asa, el a trebuit sa defineasca termenul de autonomie bisericeasca intrucat ministerele vieneze cauta sa nu-si asume responsabilitatea de a avea in grija noua institutie. Motivele sunt de ordin financiar intrucat celelalte biserici recunoscute primeaua din partea statului anumite subventii. In consecinta Saguna a alcatuit prima definitie : temeiurile legale ale autonomiei bisericesti sunt Sfanta Scriptura, Canoanele si cerintele bisericesti locale. El folosea ca temeiuri si calauze legi care nu tineau de spiritualitatea occidentala. Acest lucru la inceput i-au creat o serie de probleme.

Ulterior el a recunoscut dreptul imparatului de a exercita o inspectie suprema asupra Bisericii si de a confirma alegerea noului episcop sau mitropolit. Era o formula in nici un caz de compromis, daca luam in consideratie modul politic de gandire in Imperiul Bizantin. Mai mult chiar modul de desfasurare a raporturilor dintre Biserica si stat nu il vedea unilateral. In schimbul autonomiei si a sprijinului material Saguna a promis statului un cler devotat care putea sasi folosseasca influenta asupra maselor taranesti. Reformele pe care Saguna a reusit sa le faca au adus Biserica Ortodoxa cel putin in plan teoretic egala cu Biserica Unita. Era un castig, dar si o pierdere. Biserica recastiga prestigiul avut, dar in acelasi timp cresteau dintre ortodocsi si uniti. Acest pret a incept sa fie platit de la Craciunul anului 1864.
Planurile lui Saguna de a constitui o singura mitropolie pentru toti romanii au fost impiedicate de episcopul Bucovinei, Eugen Hacman. Viitorul mitropolit credea ca aspiratiile romanilor ar fi mai bine servite de catre o singura institutie mai complexa si mai autonoma decat de mai multe si supuse unei conduceri care nu neaparat cauta spre particularismul lor. Prelatul bucovinean nu vedea cu ochi buni implicare lui Saguna in politica, in plus intre cei doi aparuse o divergenta privitoare la demnitatea de mitropolit. Insusi Hacman avea acesta ambitie si desi o va indeplini, el va muri chiar inaite de instalare in 1873.

III Cum de un episcop a reusit sa devina reprezentantul romanilor? Dupa revolutie in Transilvania va fi instalat un guvern militar sub conducerea lui Wohlgemuth, un om bine intentionat, dar care isi va indeparta atat pe maghiari cat si pe romani prin atitutinea sa de distantare o tuturor fortelor reactionare si de supunere in maniera absolutista. Romanii, la fel ca slavii contau foarte putin in conceptia politicienilor vienezi si in graba de a restaura vechiul regim interesele lor au fost in mare parte ignorate. Se cautau atunci sisteme cat mai viabile pentru a mentine trasaturile esentiale ale monarhiei si afirmarea pe plan extern a suprematiei in fata eternei sale rivale, Prusia. Situatia era insuportabila mai ales prin faptul ca noul guvernator nu ingaduia nici o activitate ce presupune intrunire, dezbatere sau afirmare a vreunei idei nationaliste .

Preotii vor constitui personaje in care autoritatea va lovi considerandu-i conducatori de conspiratii politice si intruniri secrete . Eforturile lui Saguna de a prezenta situatia din Transilvania se vor lovi atat de intransigenta guvernatorului cat si de ignorata sau nestiinta unor inalti demnitari ai curtii vieneze, Felix Schwarzenberg, Alexander Bach etc.

Adesea aceste memorii se solutionau prin percheziti si sechestrari intreprinse impotiva episcopului, care era considerat unul din capii revolutiei. Nu se poate spune ca de acest tratament special a avut parte numai Saguna, ar fi o nedreptate sa nu amintim ca aproape toti intelectualii au avut de infruntat situatia expusa. In 1850 guvernatorul a dispus chiar incetarea activitatii tipogafice a ziarului “Gazeta de Transilvania”.

Periodata urmatoare revolutiei va insemna o apropiere intre intelectuali si bisericiile romanesti. In fond pe ei nu-i interesau problemele legate de dogma, ci doreau realizare unui front comun avand ca temelie spiritualitatea. Se vor izbi nu de refuzul unuia sau altuia dintre episcopi, ci de o relitate mult mai cruda: divizarea existenta in lumea transilvaneana din cauza unei rupturi vechi de un secol si jumatate.
Acesta era pretul pe care trebuiau sa-l plateasca intelectualii romani din Transilvania. Ei existau in virtutea faptului ca exista acesta divizare stupida si demna de dezgust din partea lor. Fondul comun pe care il propuneau ei era unul national: "pentru ca noi stim si suntem deplin incredintati ca pre romani nici unirea , nici neunirea, ci numai si singur spiritul national ii va scapa de cursele inamicilor" ("Foaia pentru minte” 20 noiembrie 1851). Intelectualii vor incerca sa uneasca cele doua biserici, dar fara a putea reusi ba chiar va reusi sa divizeze si mai mult conducerile acestora . Totusi problema pe care noi urmarim nu este neaparat relatia intelectualilor cu Curtea de la Viena sau cu conducerea celor doua biserici, dar inevitabil aceste aspecte trebuie amintite.

Se vor constitui doua curente in Transilvania, iar etalonul este Curtea si raportul cu Curtea de la Viena. In acest sens Saguna se va manifesta pentru curentul activist. Este normal sa fie asa mai ales pentru faptul ca Biserica si clerul acesteia in conceptia lui Saguna trebuie sa participe la viata publica.
Natura extrovertita a sa pare sa fi aflat o oarecare implinire in politica si reputatia sa de maestru al acestei arte era bine meritata. El nu s-a multumit niciodata sa fie un simplu spectator, ci s-a simtit impins spre a fi un participant activ al evenimentelor sub toate aspectele lor. Saguna n-a sovait niciodata in credinta ca biserica constituie influenta decisiva atat asupra dezvoltarii individului cat si asupra societatii in totalitate. Handicapul esential pe care il observa el in raport cu biserica pe care o conducea era statutul legal instabil al acesteia si lipsa ei de autonomie.Visul lui Sasguna era restaurarea Mitropoliei din Transilvania.

Potrivit punctului sau de vedere, statul era obligat sa recunoasca dreptul Biserici de a se ingriji de problemele ei dogmatice si de a administra institutiile de caritate si de invatamant, fara amestecul autoritatii civile sau a functionarilor unei alte biserici. El a respins ideea separarii Bisericii de catre Stat. Dupa cum vom vedea el considera o anomalie ruptura dintre cele doua institutii: ''Biserica este in Stat si Statul este in Biserica, iar crestinul este cetatean si cetateanul este crestin''.

Relatia ideala intre Stat si Biserica in opinia sa este una de armonie si de cooperare. Ideea prezentata de Saguna nu este nici pe departe de spiritualitatea pe care el o reprezinta: cea bizantina. Ma gandesc aici la relatia pe care o avea basileul cu patriarhul si la modul in care era conceput cetateanul Imperiului Bizantin. Nu intamplator cautam aceasta asemanare pentru ca Saguna isi lega aspiratiile poporului sau de intemeierea ''Austriei Mari''. El lega aceeasi natiune de destinul dinastiei habsburgice.

Se dovedeste a fi nu numai un reprezentant, ci si un vizionar politic. Vom observa nemultumirea lui Saguna atunci cand drepturile romanilor vor fi obtinute nu prin procedeu constitutional, ci prin decret imperial. El este pentru satisfacerea aspiratiilor nationale pe cai constitutionale, considerand ca doar astfel ele pot capata durata.

Pentru afirmarea drepturilor romanilor Saguna considera ca acestea se pot realiza numai intr-un ducat transilvanean, el va cauta argumente istorice pentru constituirea unui principat al Transilvaniei. Problema aceasta a principatului istoric apare la inceputul anilor 1860, cand ungarii reusesc sa determine monarhia habsburgica sa le recunoasca anumite drepturi legate de autonomie. Problema autonomiei maghiare se justifica tocmai prin argumentul istoric al faptului ca a existat un regat apostolic ungar. Anii 1860 si 1861 au constituit o inversunata lupta a Curtii de la Viena cu maghiarii, ducand la relaxarea restictiilor impuse in deceniul absolutist. Pentru a stavili efortul maghiar de a obtine autonomie si unirea Transilvaniei curtea la 5 martie 1860 a organizat un asa numit guvern reprezentativ. Ceea ce se urmarea de fapt era pur si simplu testarea opiniilor in legatura cu planuita reorganizare a institutiilor imperiale .
Saguna ca reprezentant al natiuni romane a propus legalizarea formala a principiului egalitatii nationale, el era sigur ca o astfel de lege ar crea o atmosfera de pace si fratietate care nu poate decat sa promoveze binele comun si interesele fiecarei natiuni in parte . In consecinta , el a cerut Reichsrat-ului sa renunte la trecut, cu nedreptatile si rivalitatile sale vane si in locul lui sa construiasca o noua Transilvanie, in care toate natiunile sa-si gaseasca pacea si autoimplinirea. Pe 20 octombrie 1860 va aparea diploma care a constituit o incercare de compromis intre curte si Ungaria. In chestiunea transilvaniei pe care diploma o recunostea ca provincie separata era incorporata in cele din urma principatului Ungariei. Diploma ofera foarte putine garantii nationalitatilor.

In Transilvania romanii se vor diviza in doua grupuri mari , unul conservator condus de Saguna si in majoritate ortodox si unul la Brasov unit in jurul lui George Baritiu. Fiecare dintre cele doua grupuri propuneau un anume stil de abordare a situariei din Transilvania. Cel ortodox propunea activismul iar celalalt, pasivismul. Se vor incerca situatii de compromis si de unire a celor doua grupari in consiliul national romanesc din ianuarie 1861 in care cei 150 delegati eru distribuiti in mod egal intre cele doua confesiuni.

Situatia de compromis dintre cei doi nu va dura mult aceasta din motivul ca Sulutiu era mitropolit Unit iar Saguna doar episcop al ortodoxilor iar vederile de la curte il considerau pe Saguna un subordonat al celui dintai. Pana la aparitia mitropoliei romane de confesiune ortodoxa din dec. 1864 va mai avea loc o dieta la Sibiu in 1863 in care romanii aveau o majoritate relativa , ei putandu-si exprima cererile : egalitatea natiunii lor si a celor doua Biserici cu celelalte 3 natiuni si cu Biserica Romano-Catolica si cu cele Protestante. Acesta a insemnat momentul de apogeu din punct de vedere politic al lui Saguna dupa aceasta data romanii nu vor mai avea o majoritate atat de puternica in Dieta, iar diferentele dintre uniti si ortodocsi se vor adancii.

Pentru a mai aduce argumente in favoarea lui Saguna trebuie spus ca s-a dovedit a fi un bun organizator si in plus era singurul care dispunea de un sistem coerent administrativ – parte din el reformat si reorganizat in mod viabil prin Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania, adoptat in toamna lui 1868 – si in parte chiar autonom: sistemul enoriilor .

Daca ceilalti oameni politici se compromit prin diverse actiuni, fie ele chiar si patriotice, Saguna stie cum sa isi mentina ceea ce castigase cu pretul inlaturarii sale din fruntea ASTREI. Nu va amesteca niciodata pana acolo unde putea sa se compromita el ca persoana sau ca demnitar ori sa aduca in acesta stare Mitropolia sau Asociatia. Va fi singurul, care desi amenintat de guvernatorul Thun ca “episcopul cel capricios”, isi va putea initia si sustine un ziar fie el cvasiconfesionar ( “Telegraful roman”, care apare din 3 ianuarie 1853 pana azi).

Raspunsurile date la aceste trei intrebari nu urmaresc o caracterizare eshaustiva a Bisericii din Transilvania. Ele se pot constitui doar in introduceri la teme ce vizeaza aceasta lume. Activitatea lui Andrei (Anastasiu) Saguna reprezinta momentul cel mai important al miscarii de renastere a Bisericii Ortodoxe. Gratie lui vor apare o serie de intelectuali si o elita de confesiune ortodoxa, creand un echilibru necesar in lumea transalvaneana. Putem spune ca toate masurile pe care le-a initiat sau la care a aderat nu au facut decat sa grabeasca aparitia constiintei nationale si a Unirii din 1918.

sursa: Historia

7 iul. 2010

In Romania fetusii de pana la 24 de saptamani sunt considerati deseuri.



În România zilelor noastre, fetuşii de până la 24 de săptămâni, morţi în uter, nu pot fi îngropaţi, deoarece, din punct de vedere legal, ei nu există. Primăriile refuză să elibereze certificate de deces (în lipsa certificatelor de naştere) şi autorizaţii de înhumare, şi de aici drama părinţilor care doresc să-şi îngroape copiii morţi înainte de naştere. Din cauza vidului legislativ, aceste fiinţe nevinovate, unele iubite de părinţi, altele nu, sunt considerate "deşeuri biologice", ca atare, sunt incinerate împreună cu alte "deşeuri" ale blocului operator. Aşadar, trăim într-o societate în care demnitatea umană este condiţionată de o lege făcută de oameni, care întârzie să apară, cutremurător, în defavoarea lor. Cine dă oamenilor puterea de a decide dreptul la viaţă, la demnitate, al unui alt om? Cât de obiectivi putem fi în acest sens, atât timp cât nouă, celor vii, nu ni s-a refuzat dreptul de a ne naşte? Şi dacă ni s-ar fi refuzat?

Lipsa unui mormânt pentru pruncii lor - acesta este unul din marile regrete ale mamelor care îşi plâng neîncetat copiii născuţi morţi. Asemenea femeilor care îşi strigă durerea prin intermediul Organizaţiei EMMA (fondată de Bianca Brad din dorinţa, spune dumneaei, "de a oferi alinare tuturor celor care au trecut şi vor trece printr-o dramă asemănătoare cu a mea"), alte câteva mii de mame, din întreaga ţară, la care se adaugă şi taţii micuţilor, trăiesc una din cele mai traumatice experienţe psihice şi sufleteşti prin care le este dat să treacă ca părinţi. Aceşti oameni nu vorbesc despre tragedia care îi marchează pe viaţă. Nu mai au putere. Preferă să închidă în ei rana şi deseori devin depresivi. Din păcate, în România nu există un statut legal al fătului, şi de aici lipsa de informaţii, a consilierii şi a susţinerii acordate părinţilor.

Confuzie

Suferinţa înăbuşită a părinţilor ai căror copii s-au grăbit să plece din această lume, suferinţă pe care mulţi dintre noi ne facem că nu o vedem, porneşte de la discuţiile referitoare la recunoaşterea umanităţii copilului. De când începe viaţa? Când avem de-a face cu un om? Când este recunoscut statutul de persoană legală a fătului? Sunt câteva dintre întrebările antrenate la noi, şi în toată lumea, între adepţii pro viaţă şi cei anti-viaţă. Din nefericire, în România, astfel de dezbateri, menite să clarifice situaţia, sunt prea puţine, fără rezultate concrete şi deseori confuze. Dincolo de lipsa de informaţii referitoare la acest subiect, asupra noastră, a indivizilor acestei societăţi, planează o mare vină cauzată de lipsă de solidaritate, iniţiativă şi implicare.

Biserica Ortodoxă recunoaşte omul din momentul conceperii. "Din punctul de vedere al învăţăturii de credinţă ortodoxă, omul este persoană din momentul conceperii. Dacă legea românească, şi nu numai, prevede că de la 24 de săptămâni pruncul este om, aceasta este o greşeală din punct de vedere teologic. În momentul conceperii, Dumnezeu face această minune a unirii materiei cu sufletul, şi putem vorbi de o fiinţă umană, cu trup în formare (chiar dacă este în fază incipientă, embrionară), şi suflet, care este partea nemuritoare a fiinţei umane", spune Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, preşedinte al Consiliului etico-juridic al Patriarhiei Române.

Alte voci susţin că viaţa există din clipa în care inima fătului începe să bată. Unii spun că viaţa se formează de la 17 săptămâni, iar alţii consideră că darul cel nepreţuit îl primim de la 24 de săptămâni.

Oameni contra oameni

Concret, medicii români recunosc persoana din a 24-a săptămână de sarcină, deoarece, începând cu această dată, fătul este potenţial viabil (poate avea şanse de supravieţuire) în mediul extrauterin, dată fiind aparatura medicală de care dispunem momentan. După definiţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) din 1977, un copil poate fi declarat viabil în condiţiile în care este mai mare de 22 de săptămâni sau cântăreşte peste 500 de grame. În prezent, legislaţia românească recunoaşte fătul ca persoană din momentul în care are certificat de naştere, ca urmare a declarării sale la Starea civilă, dar nici o lege românească nu recunoaşte, şi nu a recunoscut vreodată, statutul juridic al copilului născut mort până la 24 de săptămâni. De ce? "Medicii şi juriştii atei nu vor fi deloc încântaţi să acorde un drept la înhumare copiilor morţi în uter, pentru că astfel ar trebui să recunoască drepturile copilului din uter în general, ceea ce ar contraveni filosofiei pro avort, şi nu îşi permit acest risc. Totuşi, chiar în retorica lor, unde copilul mort în pântece este privit ca un apendice scos, se poate stabili să se acorde dreptul persoanelor de a solicita spre înhumare copiii morţi în pântece, chiar şi a unor părţi din corpul lor, dacă doresc (membre amputate), însă în mod sigur se va impune respectarea anumitor cerinţe sanitare privind transportul etc.", declară părintele Ionuţ Corduneanu, Vicar administrativ patriarhal.

Din cauza acestui vid legislativ, anual, sute de părinţi nu-şi pot îngropa pruncii, iar dacă o fac, gestul lor este la limita legii. Aceşti copii morţi, iubiţi şi doriţi de părinţii lor sunt consideraţi "deşeuri biologice" şi sunt incineraţi în crematoriul spitalului sau de către firme specializate.

Am amintit de copiii plecaţi dincolo, iubiţi de părinţi şi de suferinţa acestora. Există însă şi categoria copiilor morţi, aşa-numiţii avortoni, respinşi de propriii părinţi, părăsiţi în maternităţi, care îşi găsesc "odihna" tot în flăcările crematoriului. Dincolo de ignoranţa legii în ceea ce priveşte demnitatea umană, în cel de-al doilea caz avem de-a face cu lipsa de interes a părinţilor pentru copiii lor, cu furia acestora împotriva propriului sânge. Carmen Georgescu, medic primar obstetrică-ginecologie de la Maternitatea Giuleşti din Capitală, spune: "Concepţia oamenilor. Este dureros… Faptul că nu vor să renunţe la avort, faptul că sunt fete tinere care nu ştiu ce e viaţa, care nu vor să ştie..."

Paula Lupu, asistent-şef Secţia obstetrică-ginecologie, de la Spitalul Filantropia, Bucureşti, adaugă: "Cel mai adesea, cele care recurg la avort sunt tinerele. Să le faci să se răzgândească e o luptă grea."

Recunoaşterea statutului de persoană în România

În prevederile noului Cod penal, ca şi în Codul penal în vigoare, nu se face nici o referire la statutul de persoană legală al fătului.

În 2009, deputatul Florin Iordache, membru în Subcomisia parlamentară de analiză a Codului penal, a venit cu un amendament la noul Cod penal, în care propunea recunoaşterea copilului mort înainte de naştere, ca persoană, de la 24 de săptămâni. Iniţiativa deputatului Iordache a atras protestul asociaţiilor religioase.

"În momentul în care recunoşti legal un copil de la 24 de săptămâni, înseamnă că până la 24 de săptămâni poţi să faci oricând avort şi se poate extinde la orice categorie de vârstă, cum a fost cazul fetiţei din Iaşi, dusă în Anglia. Întrebarea este: până în 24 de săptămâni copilul este persoană umană sau ce este? Nu este clar statutul copilului până în 24 de săptămâni", spune Larisa Iftime, preşedinta Asociaţia Provita Media, Bucureşti.

La întrebarea adresată indirect de reprezentanta Provita Media, Florin Iordache declară: "Cei care au mai multă expertiză pot veni cu nişte amendamente. Sunt anumite raţiuni medicale. Partea medicală a venit cu 24. Punct. Acum mă apuc să văd ce înseamnă 24? În comisia juridică, unde sunt majoritatea jurişti, nu avem expertiză pe toate subiectele, cum este acesta - medical. Este un subiect pe care nu îl stăpânesc. De la Colegiul Medicilor luaţi expertiza". Domnul Iordache a venit cu aceeaşi recomandare, de a căuta răspunsuri, mai departe, la Colegiul Medicilor, referitor la dreptul copiilor născuţi morţi de a fi îngropaţi.

"Depinde cine este mai puternic din punct de vedere social"

"Consider că fătul are drepturi juridice din momentul fecundaţiei, din momentul în care a apărut oul şi ulterior embrionul. Din momentul acela el poate fi persoană juridică, pentru că acelaşi lucru s-a discutat vizavi şi de procedurile de fertilizare in vitro. Adică, au existat păreri precum embrionul nu este o formă de viaţă. Embrionul este forma primară de viaţă. Că el poate să evolueze sau se poate opri din evoluţie, asta este cu totul altceva", declară prof. dr. Bogdan Marinescu, medic primar obstetrică-ginecologie, directorul Maternităţii Giuleşti din Bucureşti.

Cât priveşte recunoaşterea legală a fătului până în 24 de săptămâni, prof. dr. Bogdan Marinescu spune: "În situaţia aceasta vă pun în faţa altei probleme: întreruperea de sarcină la cerere. Nu discutăm de cea terapeutică, atunci când produsul de concepţie este malformat sau nu are şanse de evoluţie sau evoluţia sarcinii riscă agravarea unei afecţiuni mai mare. Discutăm apropo de întreruperi de sarcină la termen, legale, cu 12 săptămâni şi aşa mai departe. Ce facem? Îl dai cu drepturi legale? Este răspunsul la întrebarea adresată."

Să înţelegem că fetuşii până în 24 de săptămâni nu sunt oameni?

Bogdan Marinescu răspunde: "Întrebaţi Comisia juridică a Parlamentului. Pentru că aceeaşi întrebare v-am pus-o eu. Înseamnă că dacă faci în mod legal o întrerupere a cursului sarcinii, pe o sarcină normală, în evoluţie, la 10 sau la 11 săptămâni şi dacă îi dai statut legal, asta înseamnă pruncucidere. Şi intrăm în altă treabă. De aici nu mai există decât un pas la ceea ce au făcut polonezii cu scoaterea în afara legii a întreruperii sarcinii la opţiunea femeii.

Prof. dr. Vasile Astărăstoae, preşedintele Colegiului Medicilor din România şi al Societăţii Române de Bioetică, spune: "Din momentul conceperii este persoană şi are nişte drepturi. Există şi declaraţii ale Consiliului Europei privind drepturile embrionilor, doar dacă este considerat embrion. Este o dezbatere strict filosofică şi socială. Depinde cine este mai puternic din punct de vedere social. Unii spun că din momentul conceperii, alţii că de la 24 de săptămâni, alţii de la 17 săptămâni. Nu avem criterii ştiinţifice pe baza cărora să stabilim clar, deja este de concepţie de viaţă. Cert este că de la 11, 12 săptămâni fătul se fereşte de forceps. Există Strigătul mut, celebrul film, în care se arată cum un mare adept al avortului, care a practicat câteva mii, a filmat un astfel de avort, şi când a văzut cum fătul se apără în apropierea chiuretei, în momentul acela a devenit pro viaţă".

Ce este de făcut?

"Din punct de bisericesc li se recunoaşte demnitatea de oameni. Prin pogorământ, printr-o îngăduinţă a Bisericii, aceşti prunci născuţi înainte de vreme, nebotezaţi, şi care au murit trebuie îngropaţi într-o anumită parte a cimitirului, pentru că sunt, totuşi, fiinţe umane. Chiar dacă mamele nu mai vor să ştie, medicul, asistentele ştiu ce posedă. Trebuie rânduite persoane speciale şi, cu ajutorul preoţilor din spitale, trebuie îngropate într-o anumită parte a cimitirului. Important este să fie îngropaţi. Preoţii ar putea face o slujbă de binecuvântare a materiei. Nu cred că este greşit- nu i se aplică Taina Botezului, nu poate fi înmormântat, pentru că nu a fost botezat -, aşa cum există slujbe de binecuvântare a apelor, a oricăror materii, tot aşa ar putea fi şi în acest caz. Stropiţi cu agheazmă şi lăsăm ca Taina Preasfintei Treimi să rânduiască cele de cuviinţă. Dar noi o minimă datorie ar trebui să ne-o facem faţă de aceste fiinţe umane care au murit înainte de vreme, nu din vina lor, ci, de cele mai multe ori, din vina părinţilor. Drept urmare, părinţii trebuie să fie şi ei responsabilizaţi, conştientizaţi, consiliaţi şi să li se recomande să se pocăiască şi să li se citească rugăciunile de pocăinţă. Ar fi frumos ca mama care a pierdut sarcina să se ocupe chiar ea de îngroparea copilului", arată Episcopul-vicar patriarhal Ciprian Câmpineanul.

"Copilul născut mort să fie declarat persoană umană din clipa conceperii sale şi să fie recunoscut statutul de persoană legală a fătului din momentul conceperii sale", consideră preotul Aurel-Bogdan Teleanu, care, în 2009, a propus un proiect de lege pentru recunoaşterea "dreptului la înhumare a copiilor morţi înainte de naştere, implicit cei ai mamelor care se aflau în primele luni de sarcină."

"O persoană umană se deosebeşte de celelalte specii prin compasiune şi respect pentru demnitatea fiinţei. Aceasta este şi tradiţia samarineană a profesiei medicale. Copilul se poate da părinţilor, respectând toate reglementările privind transportul unui produs biologic, ceea ce implică nişte cheltuieli, pe care unii părinţi nu şi le pot permite", consideră prof. dr. Vasile Astărăstoae. Referitor la refuzul unor cadre medicale de a da copilul părinţilor, preşedintele Colegiului Medicilor din România remarcă: "În lumea medicală mai avem mult de lucrat în ceea ce priveşte educaţia. Să ne amintim că am avut de-a face cu o perioadă lungă de ateism agresiv, cu o anumită concepţie. Tocmai pentru că reglementarea legală este atât de ambiguă, există frica."

"Mă lupt cu nişte giganţi acum, dar ştiu că o să reuşesc, chiar dacă sunt un simplu om. Cum poţi să-i spui unei mame: "Tu n-ai avut un copil, e un deşeu biologic", pentru că nu a făcut 24 de săptămâni? Ceea ce am remarcat în general, lucrurile încep să se mişte atunci când cineva suferă, când trece printr-o traumă personală foarte puternică, de orice natură. Asta nu înseamnă că sunt oameni care fac să se întâmple nişte lucruri pentru că, efectiv, aşa sunt construiţi… numai că aceştia sunt foarte puţini. Ani de zile nu s-a vorbit despre acest subiect, am spart un subiect tabu, acum sunt căutată de persoane care chiar vor să facă ceva. Eu nu îmi fac probleme că nu voi reuşi, e nevoie de timp, de putere, energie, răbdare", arată Bianca Brad, fondatoarea Organizaţiei EMMA, care se recomandă "mama unui băieţel pe Pământ şi a unei fetiţe, în Ceruri!".

sursa: Ziarul Lumina

24 iun. 2010

„Iubirea lui Dumnezeu transcende diferenţele dintre oameni“ – interviu cu IPS Ioan al Covasnei si Harghitei



Episcopia Covasnei şi Harghitei a fost înfiinţată în anul 1994 din raţiuni de ordin pastoral-misionar, ca o necesitate de a răspunde nevoilor spirituale ale românilor ortodocşi din cele două judeţe, ajunşi, din cauza vicisitudinilor vremurilor, minoritari în propria lor ţară. Aici există patru confesiuni creştine importante: catolică, reformată, greco-catolică şi ortodoxă. Despre activitatea misionară a acestei eparhii în cei 16 ani de existenţă şi despre problemele cu care se confruntă, ne vorbeşte Înalt Preasfinţitul Arhiepiscop Ioan al Episcopiei Covasnei şi Harghitei în interviul care urmează.

Înalt Preasfinţia Voastră, Episcopia Ortodoxă a Covasnei şi Harghitei poate fi considerată o eparhie misionară. În ce constă specificul misiunii sale în această zonă a ţării?

Zona în care vieţuim în Carpaţii Orientali, delimitată administrativ astăzi în judeţele Covasna şi Harghita, se caracterizează prin faptul că, deşi trăim lângă inima României, noi, românii, suntem minoritari în acest teritoriu. Viaţa noastră aici, din perspectiva mea, este oarecum asemănătoare cu cea a credincioşilor români de la Ierusalim, unde, pentru o vreme, am fost hărăzit de Dumnezeu şi de Biserică să slujesc. Şi acolo, şi aici, românii sunt minoritari şi trăiesc printre oameni de alte confesiuni.

În afară de această dureroasă realitate, eparhia noastră nu are multe aspecte diferite faţă de viaţa celorlalte eparhii din Patriarhia Română, pentru că şi noi suntem mădular al acestei Sfinte Biserici şi propovăduim aceeaşi Evanghelie a lui Hristos. Prin participarea mea la lucrările şi hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, credincioşii ortodocşi din această parte de ţară sunt conectaţi la tot ceea ce apare nou în viaţa Bisericii noastre şi răspund la fel ca şi credincioşii celorlalte eparhii provocărilor acestor vremuri.

Cum a fost întâlnirea cu această realitate “de lângă inima României”?

Venirea mea în această zonă n-aş putea să spun că a fost un şoc. Eram obişnuit să convieţuiesc cu oameni de altă etnie şi de altă confesiune. Religia noastră creştină, prin definiţie, are ca bază iubirea de Dumnezeu, de semeni, de întreaga natură creată de Dumnezeu. Ziditorul ne-a aşezat în Raiul cel pământesc. De aceea, când am păşit în acest loc, nu am venit cu ideea preconcepută de a-i elimina din zonă pe cei de altă etnie şi de altă confesiune, de a învrăjbi, de a răzbuna sau de a redeschide nu puţinele răni istorice. Oricine ar cerceta viaţa românilor din acest perimetru, din punct de vedere social, religios sau economic, ar constata că este un spaţiu în care s-a suferit mult. Poate că tocmai de aceea izvorăsc atâtea râuri din munţii de aici, ele sunt rodul lacrimilor vărsate în acest pământ românesc definit sugestiv de cuvintele lui Eminescu: “De la Nistru pân la Tisa… şi din Hotin pânâ la mare”.

Românii de aici au trăit momente foarte grele în decursul istoriei. S-a încercat “tăierea” limbii pe care o vorbesc, smulgerea din sufletul lor a credinţei pe care o moştenesc de la Hristos Domnul, de la Apostolii săi şi de la atâţi şi atâţi misionari creştini, purtători de cuvânt şi de har dumnezeiesc, care au semănat aici, din mila lui Dumnezeu, sămânţă din ogorul lui Hristos, muncit de El cu apostolii Săi. În spaţiul nostru românesc nu a fost adusă sămânţă cu “mutaţii genetice”! Noi moştenim Logosul cel dintâi. Cuvântul cel dintâi al lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care în spaţiul transilvan s-a încercat, şi uneori s-a reuşit, în anumite zone, ca parte din populaţie, forţată fiind, să treacă de la credinţa cea adevărată, primită cum arătam din fondul primar, la alte confesiuni. În zbuciumata istorie a Transilvaniei se poate urmări cum oameni de frunte, nobili, au fost forţaţi să treacă la altă confesiune. Din mila lui Dumnezeu însă, poporul cel drept credincios a rămas mai departe la umbra crucii lui Hristos.

Care sunt totuşi problemele neîntâlnite în alte părţi ale ţării, dar cu care se confruntă românii din Covasna şi Harghita?

Imaginaţi-vă o parohie din zonă unde un român vorbeşte cu Dumnezeu numai în sfinţitul grai românesc. Contextul a făcut însă să-şi piardă limba de comunicare curentă. Credinţa pătrunde în fiinţa omului şi prin intermediul limbii, ca mod de comunicare. Aşa se face că sunt parohii unde credinciosul vorbeşte în grai românesc cu Dumnezeu numai la biserică, seara şi dimineaţa la rugăciune, în restul timpului, chiar şi în casă cu ai săi, cu vecinii, vorbeşte în alt grai. Pe aceşti oameni, ca păstor, trebuie să-i înţelegi. Când merg în asemenea comunităţi, trebuie şi-i înţeleg de ce graiul le este alterat. De aceea, îmi rânduiesc de aşa manieră cuvintele în propoziţii, de cele mai multe ori doar cu subiect şi predicat, pentru a-i face să priceapă şi ei mesajul Evangheliei din sărbătoarea sau din duminica respectivă.

Într-o parohie de aici, sau din Transilvania în general, pot exista trei sau patru confesiuni. De aceea, preotul nostru trebuie să trăiască în bună pace şi înţelegere cu membrii celorlalte Biserici, să-şi îndemne credincioşii să respecte mărturisirile lor de credinţă. Apoi, sunt momentele comune ale satului, care trebuie petrecute împreună, pentru că nu peste tot se trăieşte o viaţă paralelă.

Ce se întâmplă în cazul familiilor mixte?

Pentru că avem familii mixte, avem şi probleme deosebite în ceea ce priveşte credinţa. În ce confesiune vor fi botezaţi copiii născuţi într-o asemenea familie? Încotro se duc? Spre Ortodoxie sau spre altă confesiune? Nu putem impune unui român, căsătorit cu cineva de o altă confesiune, să interzică partea de tradiţie a celuilalt, pentru că are şi acela o moştenire. Iată de ce în aceste cazuri avem o pastoraţie implicată până la nivel de familie. Eu le-am spus părinţilor că trebuie să fie nu numai preotul parohiei, ci trebuie să ajungă la starea de preot de familie, încât să se poată spune: “Acesta este preotul nostru. Preotul familiei noastre!”. Iată de ce pastoraţia capătă altă nuanţă în această eparhie, faţă de pastoraţia din alte eparhii. Nu-i totuna să păstoreşti o familie sau o comunitate pur ortodoxă, unde de dimineaţă s-a tras clopotul satului şi toată lumea îşi fixează ceasul liturgic după acesta. Aici, sunt sate unde se trag trei clopote în trei feluri. De aceea, repet, trebuie să trăieşti în bună înţelegere şi convieţuire cu toţi, pentru că, în primul rând, suntem toţi făpturi ale lui Dumnezeu şi fiecare, pe cărarea pe care şi-a ales-o, doreşte să meargă la El.

Suntem convinşi că şi păstorii etniei maghiare din zonă doresc să-şi ducă turma tot la Dumnezeu. Pe o altă cale. De aceea, Dumnezeu să ne ajute tuturora, şi aici, şi în Împărăţia Lui, să putem ajunge în pace la El, fiecare pe calea lui. Acum, prin iniţiativa Părintelui Patriarh Daniel de a se înfiinţa un centru media al Patriarhiei Române, Radio Trinitas, Televiziunea Trinitas, în zonele în care se recepţionează, şi “Ziarul Lumina” aduc încă un mesaj acestor credincioşi, un dialog, un element de recuperare a limbii române. Prin aceste mijloace, chiar şi oameni maturi învaţă, recuperează ceea ce au pierdut din graiul lor strămoşesc. De aceea, este salutară, pentru noi, românii de aici, această realizare şi mă gândesc că la fel este şi pentru românii din Voivodina, din Bucovina de Nord şi din Basarabia. Este important nu numai că se hrănesc românii cu învăţătura creştină în graiul lor, ci şi pentru că se recuperează astfel un element de importantă definire a specificului identităţii noastre naţionale, urmând să se adauge şi celelalte la vremea lor.

Implicarea Bisericii noastre în social este o realitate. Cum se realizează aceasta în eparhia pe care o păstoriţi?

În ceea ce priveşte implicarea în social a eparhiei noastre, problema comportă, şi de data aceasta, nuanţe faţă de alte zone ale ţării. În Covasna şi Harghita, aproapele tău nu este numai românul, ci şi cel de altă etnie. Care sunt atunci necazurile şi suferinţele? Cu toate că au fost divergenţe, tensiuni interetnice, probleme interreligioase, acum suntem, din mila lui Dumnezeu, într-o relativă stare de pace şi de linişte. Încercăm să vindecăm acele răni şi să înţelegem că ideea de aproapele, despre care vorbeşte Hristos, într-adevăr transcende etnia, aşa cum ne spune Mântuitorul în pilda cu samarineanul milostiv. Aşa se face că în activităţile noastre sociale nu urmărim a-i ajuta numai pe români, ci şi pe cei de alte confesiuni. Dacă doriţi, spre exemplu, puteţi vedea câte persoane vin la poarta noastră cu vasele să primească hrană de la episcopie pentru familiile lor. Şi să vedeţi dacă maicile de aici îi legitimează cu buletinul să afle care este român sau care este maghiar! Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume ca să ne arate că de la Greenwich, jur-împrejurul Pământului, trebuie să ne considerăm şi să ne raportăm unii la alţii ca la aproapele nostru.

Dacă în plan religios lumea se respectă, în plan social, şi acolo unde intervin elemente de natură politică, lucrurile sunt împărţite. Iar aproape impunerea limbii maghiare în administraţie creează probleme. Dacă vrei să te angajezi, prima întrebare care ţi se pune este dacă ştii limba maghiară, şi abia după aceea, dacă mai eşti întrebat, ce ştii să faci, ce pregătire ai, ce meserie cunoşti. Prin acest mod de abordare a problemelor de către autorităţile locale, şi de către unii agenţi economici particulari (sunt însă şi persoane care nu fac nici o distincţie între maghiari şi români), mulţi români de aici sau din alte regiuni ale ţării veniţi aici, ştiind că permanent deasupra capului lor stă o sabie care se numeşte limba maghiară, pleacă din zonă şi nu se mai întorc. Aşa se face că numărul oamenilor şcoliţi de aici este cu mult sub nivelul altor regiuni. Or, nu poţi să concepi dezvoltarea unui spaţiu geografic fără lume şcolită. Cartea a adus lumină în cel mai îndepărtat sat. Curentul electric a venit mult mai târziu. Cele peste 850 de şcoli întemeiate de Şaguna, acelea au adus lumină în lumea noastră românească.

Iată cum, fiind aceste neînţelegeri, ne tragem unul pe altul în jos: tinerii români şcoliţi pleacă, zona, uşor-uşor, se scufundă din punct de vedere economic. La fel fac şi tinerii maghiari, pentru că nici ei nu mai rămân în zonă, văzând că nu există o dezvoltare economică. Şi uite cum din cauza neînţelegerilor dintre cele două etnii, judeţele noastre, aflate pe cele mai înalte platouri ale Carpaţilor, sunt, din punct de vedere economic, sub nivelul altor judeţe. Apoi, tensiunile mari din 1989-1990 au lăsat asupra acestui spaţiu încă un nor, motiv pentru care cele două judeţe şi o parte din Mureş nu prea sunt văzute de investitorii străini. Deşi oamenii din această zonă sunt foarte harnici, atât maghiarii, cât şi românii. Dacă veţi trece prin localităţile de aici, veţi vedea casele lor, toate cu temelie de piatră, bine zidite. În Covasna şi Harghita nu veţi găsi case din chirpici, cum sunt atâtea în alte regiuni ale ţării noastre. De aceea, trebuie să facem tot ceea ce este posibil pentru alungarea acestui nor.

Cum percep totuşi credincioşii de rând, indiferent din ce confesiune fac parte, aceste tensiuni, induse de cele mai multe ori de indivizi sau de structuri politice?

Românul de aici nu trăieşte chiar în largul lui din cauza acestor bariere despre care vorbeam. Unul dintre factorii de apropiere şi de detensionare a unor relaţii interetnice apare acolo unde se munceşte. Acolo oamenii atenuează asperităţile. Pentru că niciodată nu veţi vedea un român certându-se cu un ungur sau invers, în timp ce-şi câştigă împreună pâinea, ci se ajută unul pe altul. De aceea, un factor de stabilitate ar fi dezvoltarea economică. Acolo unde este pâine, şi pe masa românului, şi pe masa ungurului, nu vor fi probleme. Greutăţile, sărăcia, necazurile vor conduce însă întotdeauna la tulburări sociale, nu numai pe linie interetnică.

N-am văzut o strategie de stat a vreunui guvern de la noi care, în colaborare cu partea maghiară, aceasta din urmă făcând parte aproape din toate guvernele, să-şi fi trimis specialiştii să analizeze situaţia, să elaboreze strategii pentru a rezolva problemele din zonă. Acestea nu sunt probleme locale. Sunt probleme de stat, ale României. De aceea statul trebuie să găsească soluţii de dezvoltare şi de stabilitate. Aici lucrăm într-un teren mai arid. Biserica s-a gândit să înfiinţeze în zonă o eparhie, în condiţii cu totul deosebite faţă de altă parte a ţării. Eu pot să spun că aici, când am venit şi mergeam pe la biserici, nu eram peste tot aşteptat de preot cu Evanghelia în mână, cu clopote trase. Au fost parohii în care am sărit gardul în curtea bisericii fără acoperiş, fără uşă, fără geamuri, şi

m-am hrănit cu mure din rugii care creşteau în Sfântul Altar, în loc de prescură. Ei, uite aşa, cu greutatea care a fost la început, am zis să încercăm şi noi să ne ţinem, să ne apropiem, din unele puncte de vedere, de nivelul teologic şi cultural al altor eparhii. Şi am reuşit. Când am venit aici, erau doar cinci preoţi locali din cei existenţi. Astăzi, 90 la sută din preoţi provin din această zonă. Nici unul dintre ei nu a venit să-mi ceară un transfer pentru o altă eparhie. Tot aşa cred că şi statul român ar putea să găsească soluţii de stabilitate şi de dezvoltare.

Care sunt, în acest context, proiectele de viitor ale Episcopiei Covasnei şi Harghitei?

Din mila lui Dumnezeu, în judeţul Harghita, la această dată, nu mai avem nici o biserică şi nici o mănăstire în construcţie. S-au refăcut biserici, s-au ridicat biserici şi mănăstiri noi. Avem, aş putea spune, pentru credincioşii noştri, îndestulătoare lăcaşuri de cult. Dumnezeu să ne rânduiască preoţi cu har care să păstorească comunităţile noastre ortodoxe româneşti din această zonă.

În judeţul Covasna, mai avem două biserici care sunt încă în lucru. Deci, ca plan imediat de viitor, urmărim să finalizăm aceste lucrări. Mai sunt în acest judeţ câteva biserici şi mănăstiri nou-ridicate la care mai lucrăm la pictură şi la alte amenajări. De aceea, pentru perioada care urmează, vom rămâne doar cu partea de întreţinere, de refacere şi reparaţii. În privinţa clerului, cu mila lui Dumnezeu, avem acoperite aproape toate parohiile. Avem preoţi jertfelnici care stau în parohii cu 40-50 de credincioşi. Suntem în faza de ridicare la un nivel tot mai înalt a pregătirii teologice a preoţilor. Apoi, avem planuri de implicare mai profundă în problemele sociale, mai ales în programul de evitare a abandonului şcolar. Orice copil care nu va avea acces la un minim de carte, în viitor va trage ţara în jos. Orice om cu carte va fi un vector de progres.

Cu toate aceste realizări, există, credem, şi alte vise pe care doriţi să le împliniţi…

Mă gândesc mereu ce mai trebuie făcut pentru a putea şcoli la un nivel înalt cât mai mulţi tineri. Vreau să vă spun că mulţi din cei peste 300 de tineri care au dobândit studii teologice, unii au devenit slujitori ai altarelor, alţii lucrează în alte domenii publice. Iată, deci, că episcopia noastră a devenit un furnizor de oameni calificaţi. Unii sunt profesori, alţii lucrează în domeniul de asistenţă socială, în muzee, în centre culturale sau în alte diferite activităţi publice. Avem tineri care au terminat teologia şi lucrează chiar în sistemul bancar. Şefii lor mi-au spus că au încredere în ei, pentru că sunt credincioşi lui Dumnezeu, dar şi cinstiţi şi loiali instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.

Dacă Dumnezeu ne va ajuta să finalizăm lucrările la toate aşezămintele noastre, sper că vom putea să relansăm programul de construire de locuinţe pentru oameni săraci, să ridicăm cămine pentru bătrâni, să propovăduim în continuare Evanghelia lui Hristos şi să fim aproape şi de români, şi de unguri, pentru că iubirea lui Dumnezeu transcende patimile şi diferenţele dintre oameni.

sursa: Ziarul Lumina

19 apr. 2010

In manastirile ortodoxe din cuprinsul Patriarhiei Romane, oficierea Tainei Sfintei Cununi este interzisa.

Arhiepiscopia Bucureştilor ne informează că: Oficierea Tainei Sfântului Botez şi a Tainei Cununiei în mânăstiri trebuie tratată sub aspect pastoral-sacramental şi nu financiar, cum se întâmplă uneori, din cauza duhului de secularizare, care pătrunde şi în comunităţile monahale.

Taina cununiei creează o legătură aparte între familia care se întemeiază şi comunitatea din care provine şi în mijlocul căreia se formează, cu semnificative implicaţii duhovniceşti-sacramentale. În acest sens, după cum tunderea în monahism sau călugăria înseamnă intrarea unei persoane în comunitatea monahală, aceasta săvârşindu-se doar în mânăstire, nu în parohie, tot aşa cununia înseamnă intrarea noului cuplu (bărbat şi femeie) în viaţa unei comunităţi euharistice parohiale, care este mediul normal de creştere spirituală şi de participare duminicală la viaţa bisericească a parohiei.

În mod asemănător, Sfântul Botez se săvârşeşte în parohia în care s-a născut copilul, acesta adăugându-se copiilor din parohie, unde creşte fizic şi duhovniceşte până ajunge la maturitate. De aceea, parohia, nu mânăstirea, eliberează certificate de botez şi de cununie celor care primesc aceste Sfinte Taine. Un copil nou botezat creşte în parohie, nu în mănăstire. De asemenea, un cuplu trăieşte în parohie, nu în mânăstire.

Pogorăminte multe de la această regulă s-au făcut mai ales în perioada comunismului, când unele persoane care deţineau funcţii importante în societate se cununau pe ascuns în mânăstiri, pentru a nu fi sancţionate pe linie de partid (Partidul Comunist Român). În perioada respectivă, din lipsă de personal, la unele parohii au fost desemnaţi ca preoţi parohi chiar unii dintre ieromonahi. Aceştia puteau săvârşi, cu binecuvântarea Chiriarhului locului, toate Sfintele Taine într-o biserică parohială.

Însă astăzi, în libertate, trebuie să se revină la practica normală, tradiţională, de a se săvârşi Tainele Sfântului Botez şi a Sfintei Cununii în parohie (biserici de mir), nu în mânăstiri, de către preoţii de parohie, iar nu de către călugări.

Experienţa din ultimii 10 ani arată că multe slujbe de cununii şi botezuri săvârşite în mânăstiri au adus mai multe pagube duhovniceşti decât câştig material acestor comunităţi monahale (unii monahi părăsind mânăstirea şi căsătorindu-se, iar comunitatea monahală a început să-şi piardă specificul ei).

Potrivit canoanelor 3 şi 4 ale Sinodului IV Ecumenic, monahilor li se interzicea a se ocupa cu treburi lumeşti, civile, politice, militare sau de orice alt fel, iar mai târziu li s-a interzis să fie tutori, naşi de botez sau cununie, precum şi să săvârşească Sfânta Taină a Cununiei.

Atât Regulile călugăreşti ale Sf. Teodor Studitul, cât şi vechile pravile opresc, de asemenea, ieromonahii să oficieze Taina Cununiei, ca unii care au depus votul castităţii şi care nu pot lua parte nici la dansul ritual al cântării „Isaie, dănţuieşte ...”, nici la ospăţul sau petrecerea care urmează după nuntă.

Acest aspect a fost reglementat şi la românii ortodocşi în Pravila Mare (Îndreptarea Legii, 1652) care, la Glava 135, aliniat 2 arată că “ieromonahul, adică popa călugăr, nuntă nu cunună, adică nu blagosloveşte, că şi aceaia iaste fără dă leage şi făr’de cale şi nu se cuvine. Pre unul ca acela-l canonesc dumnezăeştii părinţi cu lipsa de preoţia lui”.

Având în vedere aceste motivaţii canonice şi pastorale, Sinaxa stareţilor şi a stareţelor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, în anul 2007, a hotărât să se revină la rânduiala corectă tradiţională din punct de vedere teologic şi pastoral, anume să se păstreze distincţia dintre mânăstire şi parohie, fiecare având rolul şi misiunea sa proprie în viaţa Bisericii. Excepţiile sau pogorămintele de la această regulă, dacă sunt bine motivate, pot fi aprobate de Chiriarhul locului, dar nu pot deveni o practică obişnuită.

Aceste două comunităţi eclesiale, mânăstirea şi parohia, trebuie privite din punct de vedere duhovnicesc şi nu financiar, iar responsabilitatea duhovnicească a preotului de parohie şi a naşilor faţă de copiii botezaţi şi tinerii căsătoriţi trebuie să fie una permanentă, nu transferată preoţilor monahi din mânăstiri.

sursa: www.basilica.ro

4 apr. 2010

Pastorala IPS Ioan


Iubiţi credincioşi,

După acest urcuş duhovnicesc al postului, iată câtă bucurie avem acum la acest Praznic dumnezeiesc al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta este roada postului: bucuria în Duhul Sfânt, întâlnirea cu Hristos Cel Înviat!

Poate fi oare mai mare bucurie în sufletul unui om, decât aceea de a te întâlni cu cineva care a înviat din morţi!

Cine ne-a întâmpinat acum, la Sfânta Biserică, nu este un anonim, ci este chiar Hristos pe Care L-am răstignit şi L-am pus în mormânt, peste care am prăvălit piatra păcatelor unei lumi întregi.

Cât de grea să fi fost această piatră?! Şi totuşi pentru că era Fiul lui Dumnezeu, venit în lume pentru răscumpărarea noastră, nu a ridicat doar piatra păcatelor noastre, ci a ridicat şi porţile iadului, ridicându-i şi pe protopărinţii noştri din cel mai adânc mormânt care este iadul durerilor veşnice.

Ştiu că urcuşul postului nu a fost uşor, dar binecuvântat să fie Dumnezeu că aţi ajuns acum pe cea mai înaltă culme, care este Golgota Răstignirii lui Hristos. De aici se vede cel mai bine toată creaţia lui Dumnezeu; se vede cel mai bine lumea cu toate ale ei, bune sau rele. Tot de aici, se văd cel mai bine păcatele unei lumi întregi – şi sunt multe; se văd oameni neiubindu-se, rătăcind pe alte cărări şi doar puţini călătorind pe Drumul Crucii.

Pe toate acestea le-a văzut Hristos de pe Golgota şi de bunăvoie S-a urcat aici, ca să izbăvească această lume din marea ei cădere.

Pe Golgota, S-a încoronat Hristos, iar tron I-a fost Crucea, care a devenit scara, pe care toţi aceia ce Îl urmează pe Hristos pot să ajungă în raiul bucuriei lui Dumnezeu. Iubiţi fraţi creştini, nu este altă scară, între Cer şi Pământ, decât Sfânta Cruce, care este şi Altar pe care S-a jertfit Hristos.

Pe acest Altar găseşti Pâinea Vieţii, cu care să te hrăneşti în urcuşul tău duhovnicesc spre cer.

Iată, Hristos ne-a lăsat şi scara şi merindea cerului ca să ajungem la El. Ce ne mai lipseşte acum, decât dorinţa sfântă de a ne uni cu Hristos şi a călători împreună cu El, pe Drumul Crucii-pe Drumul lui Hristos.

Crucea de pe Golgota este axa lumii şi scara iubirii. Partea verticală este scară între cer şi pământ, iar braţele orizontale deschise şi le întinde să-i cuprindă pe toţi care o iubesc şi care doresc să devină şi ei fii ai Crucii celei sfinţite cu Sângele lui Hristos.

De te va întreba cineva al cui eşti, să-i spui că eşti fiul Crucii. La întrebarea pe cine iubeşti tu cel mai mult să răspunzi: pe Hristos al Crucii!

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o realitate, aşa cum va fi şi învierea noastră. Ea a fost vestită întâi de îngeri şi nu de oameni. Îngerii lui Dumnezeu depun prima mărturie despre Învierea Domnului. Să nu-i credem, iubiţilor, nici pe îngeri?! Să dăm mai multă crezare celor care răstălmăcesc Scripturile?! O, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi de meşteşugitele cuvinte ale celor care încearcă să ascundă, să ne fure cel mai de preţ dar adus de Hristos, nouă oamenilor, care devenisem muritori în urma căderii noastre în păcat.

Vor să ne fure darul vieţii veşnice şi să ne întoarcă iar în întunericul şi în umbra morţii din care ne-a ridicat Hristos.

Fraţilor, Hristos nu se mai întoarce încă o dată pe Drumul Crucii, căci pe acest drum nu se coboară, ci se urcă o singură dată. O, nepricepuţilor, în ce întuneric voiţi iarăşi a ne duce?! Oare nu aţi văzut că v-a lăsat Dumnezeu să intraţi chiar în lumea subatomică şi aţi văzut că acolo este lumină, şi totuşi voi iubiţi întunericul?!

Iată ce ne relatează Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, în capitolul 28 al Evangheliei sale: „După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întîia a săptămânii (Duminică), a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul.

Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi.

Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi.

Nu este aici; căci s-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.

Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că s-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă.

Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui.” (Mt. 28, 1-8) Şi plecând de la mormânt, fiind cuprinse de frică şi bucurie, le-a întâmpinat Hristos, zicându-le: „Bucuraţi-vă!”

Aceasta este mărturia lui Hristos şi a îngerilor – mărturie de Sus. Oare nu vom crede?! Ne vom mai clătina în credinţă?!

Hristos a mers mai departe şi pentru puţina noastră credinţă a venit cu o altă mărturie, şi anume, aceea a coastei străpunse.

Sfânta Evanghelie mărturiseşte: „Şi întorcându-se de la mormânt, au vestit toate acestea celor unsprezece şi tuturor celorlalţi.” (Luca 24, 9)

Minunate şi ziditoare pentru suflet au fost minunile şi cuvintele rostite de Hristos apostolilor, ucenicilor şi mulţimilor care Îl urmau, dar adevărul despre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos a fost temeiul propovăduirii Sfinţilor Apostoli care ziceau: „Dumnezeu a înviat pe acest Iisus, căruia noi toţi suntem martori.” (F.Ap. 2, 32)

Să ne amintim de predica Sfântului Apostol Petru la Cincizecime, la Pogorârea Duhului Sfânt; de cuvintele Sfântului Apostol Filip adresate dregătorului Candachiei, împărăteasa Etiopiei; de cuvintele Sfântului Apostol Pavel adresate iudeilor.

În toate aceste cuvântări despre Înviere, Sfinţii Apostoli Îl prezintă pe Hristos Domnul ca Sfântul lui Dumnezeu care a sfărâmat puterea iadului (F. Ap. 2, 25-32); Noul Adam sub picioarele căruia Dumnezeu a supus totul (1Cor. 15, 27; Evrei 1, 5-13); Piatra nesocotită de ziditori şi care a devenit piatra din capul unghiului (F.Ap. 4, 11).

Hristos preaslăvit prin Înviere este „cheia” cu care se dezleagă spre înţelegere toată Sfânta Scriptură: „Şi începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit lor, din toate Scripturile cele despre El (…). Şi le-a zis: acestea sunt cuvintele pe care le-am grăit către voi, fiind încă împreună cu voi, că trebuie să se împlinească toate cele scrise despre Mine în legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi.” (Lc. 24, 27, 44)

Învierea lui Hristos este pecetea pe care Dumnezeu o pune asupra actului mântuirii noastre, început prin Întruparea lui Hristos şi împlinit prin jertfa de pe Crucea Golgotei.

Prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos ni se descoperă, în mod plenar, sensul profund al vieţii Sale pământeşti, care până la Înviere a fost mai mult învăluit în taina Fiului teslarului din Nazaret.

Dacă până acum ştiam despre Naşterea Sa din Pururea Fecioara Maria, prin umbrirea Duhului Sfânt („Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnzeu se va chema.”-Lc. 1, 35), astăzi, prin Înviere, Hristos Domnul ni se descoperă ca fiind şi primul născut din morţi: „Hristos avea să pătimească şi să fie cel dintâi înviat din morţi şi să vestească lumină şi poporului şi neamurilor.” (F. Ap. 26, 23)

Din acest moment, El este „Domnul slavei” şi Mântuitorul lumii. Învierea este puterea ce se dă celor ce cred în Hristos Cel Înviat, ca şi ei să devină nemuritori: „Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” (In. 11, 25)

Hristos Domnul dă un nou sens vieţii noastre după Învierea Sa. Noi, cei botezaţi în numele Sfintei Treimi, participăm real la viaţa lui Hristos cel Înviat, trăim în Hristos. Îngropaţi fiind împreună cu El, prin botez cu Hristos am înviat, prin credinţă în puterea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din morţi. (Col. 2, 12)

Iubiţi credincioşi, mare este taina Învierii Domnului, dar pentru a crede în acest mare adevăr, care a ridicat lumea din legăturile morţii, Hristos nu ne cere mult-doar o credinţă cât „un grăunte de muştar” (Mt. 13, 31) şi atunci vom putea zice şi noi cu încredere: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal. 2, 20)

Sunt multe credinţe în lume, dar noi creştinii avem credinţa cea adevărată – adică, credinţa în Hristos Cel Înviat.

Podoaba credinţei noastre este Învierea lui Hristos, de aceea în noaptea aceasta întunericul mormântului a fost alungat pentru totdeauna de lumina slavei lui Hristos. S-a aprins lumina şi a fost alungat întunericul, ca să nu mai umblăm în el, ci să devenim fii ai Luminii.

Astăzi, Hristos prin Învierea Sa, ne naşte pe noi la viaţă nouă, spre o moştenire nestricăcioasă, neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru noi: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, care, după mare mila sa, prin Învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie. Spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi.” ( I Petru, 1, 3-4)

Am primit Învierea Sa ca un odor sfânt pe care trebuie să-l păstrăm, în care trebuie să trăim însă şi pe care trebuie să-l mărturisim, să-l transmitem mai departe celor care vor veni după noi.

Iubiţi fraţi creştini,

Vă întreb acum în acest moment binecuvântat de Dumnezeu: care a fost primul mărturisitor al Învierii Domnului, în viaţa frăţiilor voastre?

Poate veţi sta puţin pe gânduri şi veţi ezita să răspundeţi, dar eu vă spun: cu adevărat ştiţi şi l-aţi cunoscut, v-a spus tot adevărul, iar acel mărturisitor a fost mama.

Oare o mamă îşi minte copilul?! Uitaţi-vă în ochii mamei! Vedeţi acolo minciună?

Eu zic, în ochii maicii mele am văzut doar lacrimi. Iată, iubiţi fraţi şi surori, încă un mare motiv pentru care trebuie să ne cinstim mama.

Ea a luat chip de mironosiţă lângă leagănul tău, atunci când a venit în tainica noapte a Învierii de la Sfânta Biserică şi ţi-a adus mărturia Învierii lui Hristos şi o fărâmiţă de paşti sfinţit.

Binecuvântat să fie Dumnezeu că mai avem şi astăzi printre noi sfinte mame mironosiţe.

Învierea este plinătatea bucuriei noastre pământeşti, de aceea şi Hristos le întâmpină pe femeile mironosiţe cu aceste cuvinte pline de viaţă şi har: „Bucuraţi-vă!”

Deschiderea mormântului în care a fost pus Domnul înseamnă că ni s-a deschis şi nouă uşa pentru a putea intra în Împărăţia lui Dumnezeu-Împărăţia celor vii, pentru a intra la Cina marelui ospăţ al Mirelui Hristos, biruitorul iadului şi al morţii.

Dacă, iubite frate creştine, încă mai ai îndoieli asupra Învierii Domnului, întrebă-l pe Sfântul Apostol Toma cum a fost când s-a întâlnit el cu Hristos Cel Înviat, când l-a chemat să-I pipăie coasta Sa şi rănile din palme.

Apostolul Toma rămâne totuşi simbolul celor care cred, dar se şi întreabă.

Marele nostru savant, Nicolae Iorga spunea despre Europa „că este un pământ al crucii şi al culturii”.

Câte cruci şi câtă cultură a mai rămas astăzi în Europa puteţi să-i întrebaţi pe fiii voştri care trudesc acum pe acel tărâm. Binecuvântat să fie Dumnezeu că în Carpaţii noştri mai sunt azi candele aprinse şi multe cruci.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Hristos a gustat din moarte şi ne-a spus că e amară – să nu mai gustăm şi noi din ea. Ne îndeamnă să gustăm din Potirul Iubirii Sale, ca să nu mai murim.

Astăzi, prin acest mare Praznic al Învierii, întreg spaţiul nostru românesc a devenit o ţară a Logosului Înviat, mărturisit de dangătul sfânt al clopotelor şi de credincioşii purtători de lumina sfântă a Învierii lui Hristos.

Fiţi mărturisitorii Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, iubiţi credincioşi, şi împărtăşiţi această mare bucurie tuturor semenilor noştri!

Să ajungă această veste şi celor ce sunt astăzi în spitale şi închisori, căci pentru toţi a Înviat Hristos! Împărtăşindu-vă părinteşti binecuvântări şi doririle mele de bine, vă mărturisesc şi eu cu toată credinţa, acum, la acest ceas de mare Praznic: Hristos a Înviat!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi.

Al vostru al tuturor de tot binele voitor,
† Ioan Arhiepiscop

23 mar. 2010

Scrisoare deschisa domnului Madalin Guruianu, consilier local Sfantu Gheorghe

Doamne ajuta!!!


Doresc sa va reamintesc de faptul ca acum cateva zile am intrat (nu din inatmplare) pe blogul pe care il administrati, incercand sa postez si eu un comentariu la titlul "VICTORIA AMARA" dupa ce bineinteles l-am citit. Am vazut ca parerile pe care le-am postat la comentarii nu ati avut bunavointa, iar eu onoarea sa le publicati. Nu va condamn, pentru ca este dreptul dumneavoastra in a fi subiectiv sau obiectiv. Insa as dori sa va atrag atentia ca intr-o societate democrata la care nazuim si in care avem pretentia sa traim, subiectivismul nu este altceva decat o bariera de tip comunist, care se interpune in relatia pe care dumneavoastra doriti sa o cultivati atat interpersonal cat si interetnic. Faptul ca imi exprim o parere, dintr-o alta viziune, decat cea a dumneavoastra nu cred ca este un lucru rau, ba chiar benefic.
Am vazut ca proliferati mesaje de genul "nu-mi iubesc tara" preluate dintr-o scrisoare a carui scop era altul, diferit total de mesajul pe care dumneavoastra il promovati.
De asemenea am ajuns la concluzia ca persoanele care v-au recomandat si v-au promovat imaginea (inclusiv colegi de ai mei) in campania electorala nu au facut decat sa promoveze un “mit” al tanarului care se implica, dar nu pentru comunitatea romaneasca, din care, dupa nume descindeti, dar nu si dupa fapte. Imi permit sa fac aceasta afirmatie deoarece dumneavoastra ati fost singurul “roman” care ati votat (probabil cu ambele maini) insemnele de tip sovin ale comunitatii din Sfantu Gheorghe, in care romanii nu sunt reprezentati, insa sunt expuse cele trei coline “Tatra Matra si Fatra” (probabil ca stiti si ce insemna acestea) ca simbol.
Imi permit sa fac aceste observatii, nu dintr-un impuls nationalist-sovin de tip obsesiv, ci din postura de un cunoscator al Istoriei Romanilor din cele mai vechi timpuri (inclusiv probleme de etnogenza) pana in zilele noastre. De cand sunt slujitor al Altarului in aceasta zona m-a pasionat foarte mult problemele romanilor din arcul intracarpatic mai ales de la anul 1867 pana in prezent. Mi-am pus mereu intrebarea de ce eu ca preot nu pot sa-mi spovedesc credinciosii in limba romana? De ce nu isi cunosc acestia propria limba, si caror fapte se datoreaza acest lucru? Raspunsul este mai amplu, nu vi-l pot da eu acum in cateva randuri, decat pe scurt. Acesta fiind: politica de maghiarizare fortata la care au fost expusi romanii de-a lungul vremii mai ales din 1867, prin diversele legi care au impus o alta limba si au impiedicat conservarea si pastrarea identitatii romanesti, mai ales in anii de trista amintire 1940-1944. Fiind o perioada de care multi maghiari cu bun simt si cu frica de Dumnezeu le este rusine sa vorbeasca.
Cele amintite mai sus in ultimele randuri sunt o infima parte din dintr-un adevar istoric incontestabil.
In legatura cu articolul in care amintiti intr-un citat de “satele parsite de sasi si svabi” trebuie sa va amintesc, daca nu sa va aduc la cunostiinta, ca sasii au parasit Romania intr-un anumit context istoric si nu au fost alungati de frica procesului sau a politicii de asimilare, si asta vi-o spun ca roman ardelean. Nu stiu de unde atata grija pentru un neadevar (cules) pe care dumneavoastra il promovati? De ce nu va uitati putin la romanii nostrii maghiarizati, care sunt mult mai aproape de noi (sentimental vorbind) si ii ignorati? De ce nu amintiti ca sute de persoane de etnie romana din satele din secuime au fost asimilate deznationalizate, si chiar batojocorite candva in istoria recenta (nu mai mult de 70 de ani) a Romaniei, uitandu-si chiar limba de “voie sau chiar de nevoie”. De ce nu amintiti de sutele de familii din zecile de comunitati care au nume maghiarizate (ca de ex: Szebeny, Bokor, Olah, Pakular, si exemplele pot continua) din zona in care traim cu totii. Daca doriti sa va convingeti, si nu ma credeti, va recomand o vizita de lucru prin cimitirele din jurul bisericilor cu “cupola in forma de ceapa” din secuime. Ei domnule Madalin, va intreb cu tot respectul, cu istoria noastra ce facem? La care “cos” o aruncam la cel pe care scrie europenism, sovinism, nationalism, sau indiferentism? Poate chiar in cosul pe care scrie “Mituri ale tinutului secuiesc”. Oare o fi bine, oare o fi rau? Ma intreb si eu.
Cum va explicati dumneavoastra de zecile de comunitati cu biserici ortodoxe sau greco-catolice (ex. Aita Mare, Santionlunca, Baraolt etc.), adevarate constructii de arhitectura bizantina, aratand prin aceasta puterea comunitatii romanesti de odinioara, astazi stau goale, dar nu pentru nevrednicia preotilor, ci pentru ca in ele nu mai are cine sa intre, dupa linsajul din perioada de trista amintire, si nu numai.
Oare aceste lucruri nu va ridica anumite semne de intrebare? Mie da, si sunt semne grele de intrebare. Daca nu ma credeti mergeti si cercetati, nu va costa decat putin timp, putina bunovointa si nici jumatate de rezervor de combustibil.
Sunt unul dintre slujitorii lui Dumnezeu care asista, de multe ori neputincios, la ultima zvacnire a ortodoxiei si a romanismului din aceasta zona mult incercata. Sub epitrahilul meu aud suferinta fiecarui roman care a supravietuit furtunii, aud suspinul tainic, al inimii acestuia. In biserica, la fiecare slujba vad tristetea tainica ce salasluieste in sufletul fiecarui roman resemnat in fata sortii, cu alte cuvinte vad o ortodoxie muribunda, o frica si de multe ori o rusine in a afirma “eu sunt roman”. Aceasta este realitatea in care traim aici, in inima Romaniei, adica in vatra sacra a natiunii, pe care dumneavoastra din pacate nu o vedeti, atunci cand prin mesajele dumneavoastra contribuiti, nu intr-o, masura atat de mare cat ati dori, dar contribuiti, la rusinea si la umilinta la care este supus sistematic romanul de rand din inima tarii.
As putea sa continui, dar nu doresc sa va obosesc prea mult, cu lucrurile acestea “minore”. V-am adresat aceasta sincera scrisoare deschisa nu pentru ca as avea ceva cu dumneavoastra si cu cercul in care va invartiti. Ci pentru atitudinea dumneavoastra duplicitara si dupa modul tendentios de a vedea lucrurile atat in presa si blog, dar mai ales cand votati anumite lucruri care sunt impotriva romanilor nereprezentati de dumneavoastra. Faceti parte, si probabil nu intamplator, din partidul NATIONAL, care a contribuit decisiv la “invierea neamului” de la 1 decembrie 1918. Constat ca atunci existau barbati de stat, si nu doar politiceni ca astazi. Suntem in Postul Paresimilor un post al suferintei, al tragediei, si in acelasi timp al invierii. Este bine sa meditam la suferinta noastra de “oameni tolerati” si sa reinviem in propria constiinta intai, si apoi a reflecta fiecare dintre noi la Crucea pe care ne-a asezat-o Dumnezeu pe umerii nostrii, in propasirea spirituala, personala si colectiva a noastra. In incheiere va doresc numai bine, fara pretentia de a ma reprezenta, si de a imi impartasi opinia.

Cu respect
Pr. Iustin Garleanu

20 mar. 2010

Înaltpreasfinţitul Ioan, arhiepiscopul Episcopiei Ortodoxe a Covasnei şi Harghitei: "Ţara şi tricolorul nu pot fi sfârtecate"


Asculta mai multe audio Muzica
În data de 20 martie 2010 în localitatea Topliţa a avut loc Adunarea Generală a Forumului Civic al Românilor din Covasna şi Harghita, unde s-a hotărât extinderea Forumului asupra judeţului Mureş, numindu-se în continuare Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş. De reamintit că rolul acestui organism acela de a păstra şi dezvolta identitatea naţională a românilor şi asigurării unei convieţuiri interetnice normale cu ceilalţi locuitori ai acestei zone.
Tot în această zi a fost adoptat un Memorandum prin care se atrage atenţia la provocările iredentist-şovine ale structurilor politice maghiare, de-a lungul celor 20 de ani, şi a intensificării ale acestora din ultimul timp. Lucrările au avut loc la Centrul Cultural din localitate unde au participat peste 1000 de persoane veniţi din diverse zone ale tării.

Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei, IPS Ioan Selejan, a deschis lucrările adunării Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş, transmiţând etnicilor maghiari un mesaj de convieţuire paşnică, dar vorbind şi de îngrijorarea românilor din zonă faţă de încercările liderilor maghiari de obţinere a autonomiei teritoriale.
IPS Ioan Selejan a subliniat, în aplauzele sălii, că "Ţara şi tricolorul nu pot fi sfârtecate", precizând că "nu este o hartă de agăţat în cui, ea este locul unde se naşte veşnicia".

Semnatarii documentului susţin că în judetele Covasna, Harghita şi Mures "se produce un fenomen antieuropean de enclavizare nemaiîntalnit în Europa".

"Comunitatea maghiară se transformă într-o masă etnică inchisă, blocată între propriile frontiere mentale, obsesiv segregaţioniste. An de an, cu paşi mărunţi, dar hotărâţi, fără oprelişti, s-a ajuns la crearea de facto a unui stat în stat, cu imn, drapel, şi stemă."

Majoritatea discursurilor liderilor maghiari sunt astfel concepute "ca şi când istoria acestor meleaguri ar începe doar odată cu aşezarea secuilor aici, o istorie în care românii nici nu ar fi fost şi nici nu ar mai avea ce să caute".

Forumul Civic al Românilor din Covsana, Harghita şi Mureş mai solicită Guvernului şi Parlamentului să adopte cadrul legislativ care "să asigure respectarea statutului limbii române ca singura limbă oficială în activitatea instituţiilor administraţiei publice locale".

15 mar. 2010

Inaltpreasfintia Sa Ioan, Arhiepiscopul Episcopiei Covasnei si Harghitei, ia atitudine impotriva provocarilor din Ardeal.


In urma comunicatului de presa de pe Hotnews aflam ca, IPS Ioan Arhiepiscopul Episcopiei Covasnei si Harghitei, solicita ministrului de Interne, Lucian Blaga, prezenta cat mai urgenta in zona in conditiile in care nu maghiarii, ci romanii sunt minoritari in aceasta regiune si au nevoie "de cea mai importanta si semnificativa protectie din partea statului roman''.
''Noi, romanii din aceasta parte de tara, dorim sa traim in relatii bune cu maghiarii de aici si dorim sa se pastreze aceeasi masura, conform legislatiei europene, si pentru unii, si pentru altii. De remarcat ca in aceasta zona nu maghiarii ci noi, romanii, suntem minoritari si noi avem nevoie de cea mai importanta si semnificativa protectie din partea statului roman'', a conchis IPS Ioan Selejan. relateaza Hotnews.

21 ian. 2010

Drama Ortodoxiei in provincia Kosovo

Din 1999 si pana in 2009, in incercarea de a sterge din Kosovo orice urma a existentei sarbilor, albanezii musulmani au distrus peste 150 de Biserici si Manastiri Ortodoxe!

Multe dintre ele datau inca din evul mediu timpuriu si erau trecute in patrimoniul UNESCO. Toate acestea s-au petrecut sub ochii fortelor NATO care detin controlul regiunii din 1999. Astfel, in mai putin de 10 ani, albanezii au distrus mai multe Biserici decat au distrus turcii otomani in cateva secole de ocupatie.

La începutul anului 2001 lumea era alarmată de unele relatări privind distrugerea statuilor gigantice ale lui Buddha, monumente unice ale culturii antice, de către talibanii din Afganistan. La vremea aceea, statuile prăbuşite deveniseră tema centrală a principalelor ziare, precum şi a emisiunilor de ştiri de pe marile canale de televiziune. În contextul respectiv, o altă tragedie, începută ceva mai devreme şi care continuă până astăzi, trecea aproape neobservată. Este vorba despre distrugerea mănăstirilor şi bisericilor din Kosovo.

Faptele nu s-au petrecut într-o ţară îndepărtată, unde talibanii îşi exercită puterea absolută, ci chiar în centrul Europei. Răstignirea provinciei Kosovo a avut loc sub privirile făcătorilor de pace din ţările cele mai dezvoltate. Acum, extremiştii albanezi terminau ceea ce nu apucaseră să ducă la bun sfârşit în timpul celui de-al doilea război mondial. Potrivit datelor furnizate de Biserica Ortodoxă Sârbă, aproape 150 de biserici şi mănăstiri au fost distruse în ultimii cinci ani în provinciile Kosovo şi Metochia, leagănul ortodoxiei sârbe.

Nu s-au distrus numai monumente de cultură sau odoare bisericeşti. Profanarea a atins însuşi sufletul unui neam cu o tradiţie bogată şi un destin deosebit, care a contribuit la eliberarea Europei de fascism cu 60 de ani în urmă, jertfind pentru biruinţă aproximativ un milion de oameni dintre ai săi.

Mulţi specialişti sunt de părere că astăzi provincia Kosovo a fost transformată într-o pepinieră a terorismului pentru întreaga Europă, într-un punct de schimb pentru traficanţii de droguri. Doar cele câteva biserici care au supravieţuit urgiei, precum şi ruinele acelora care nu au putut scăpa de noile atacuri barbare, aduc tăcută mărturie despre trecutul ţării.

La inceput de mileniu III, sarbii din Kosovo sunt singurii europeni ucisi din cauza limbii, culturii si etniei lor, complet privati de libertatea de a se misca si munci. Crime impotriva lor si a culturii lor sunt comise, nu in vreme de razboi, ci in prezenta a 40.000 de soldati NATO si ONU. Dupa sosirea fortelor KFOR in iunie 1999 in Kosovo, majoritatea populatiei sarbe din zona a fost nevoita sa isi paraseasca locuintele si proprietatile, iar mostenirea culturala sarba in provincie a fost supusa unor atacuri sistematice si programate din partea islamistilor.

Fara indoiala, prin proclamarea independentei provinciei Kosovo, Biserica Ortodoxa Sårba, Ortodoxia in general, sufera o grea lovitura, deoarece, intr-o zona cu populatie majoritar musulmana, inima uneia dintre cele mai importante vetre spirituale ortodoxe a Europei, dupa Muntele Athos, va inceta cu siguranta sa mai bata. Cu atåt mai mult cu cåt patrimoniul sau a fost in mare parte distrus, intr-o perioada relativ scurta, fara ca sa fie cineva tras la raspundere.
Informatii din zona spun ca sarbi ortodocsi au inceput sa paraseasca Kosovo, in ciuda indemnului Episcopului Artemie de a nu pleca.

Sarbii considera provincia ca fiind leaganul lor spiritual, inca din Evul Mediu, iar existenta a 1.200 de biserici si lacasuri sfinte in aceasta provincie este o dovada de netagaduit. De cealalta parte, albanezii se considera descendenti ai ilirilor, populatie pre-romana, care s-a dezintegrat in secolul al III-lea, ceea ce i-ar indreptati sa sustina ca ei reprezinta singura populatie cu adevarat autohtona din Balcani. Tragedia fostei Iugoslavii este explicata de pr.drd. Gheorghe Constantin Nistoroiu ca o prigoana asupra Ortodoxiei, declansata “imediat dupa ce Episcopul Artemie de Raska si Prizren a cerut iesirea Serbiei din Consiliul Mondial al Bisericilor”.

Dincolo de dispute si pareri, drama lacasurilor de cult ortodoxe din Kosovo este o realitate despre care mass-media nu abunda in informatii, bilantul distrugerilor si vandalizarilor fiind ignorate, in mare parte, de cancelariile europene si de alte foruri internationale. Nimic nu a impresionat suficient, nici macar coborarea, pentru prima data in istoria crestinatatii, a Sinaxei Sfantului Munte Athos, pentru a fi in Belgrad, devenit centrul Ortodoxiei prigonite, in timpul razboiului din anii ‘90.

Potrivit statisticilor, pe cuprinsul fostei Iugoslavii au fost distruse, direct sau indirect, peste 1.000 de biserici ortodoxe. Dintre acestea, aproximativ 156 s-au aflat in Kosovo, 60 dintre ele fiind incluse pe lista monumentelor culturale, iar 33, construite inainte de secolul al XVI-lea. In satul Velika Hoca, spre exemplu, mostenirea ortodoxiei medievale este constituita de cele 13 biserici, dintre care patru dateaza din secolul al XIV-lea.

Astazi, din ce in ce mai multe voci reclama actele barbare impotriva patrimoniului ortodox din Kosovo comise de albanezi si acuza complicitatea fortelor de mentinere a pacii. In acest sens, este data ca exemplu situatia din orasul Prizren unde, in numai trei zile din luna martie 2004, deci in timp de pace, 3.800 de soldati germani nu au facut nimic pentru a proteja macar o singura biserica din cele aproape toate distruse de albanezi.

In tot acest timp, Comitetul Patrimoniului Mondial al Organizatiei Educationale, Stiintifice si Culturale a ONU a tot aprobat si a tot adaugat noi monumente pe lista sa. Pe parcursul mai multor runde de intalniri intre delegatiile din Belgrad si Pristina, desfasurate la Viena, s-a tot discutat despre protectia tuturor monumentelor culturale si religioase din Kosovo, s-au incheiat acorduri, dar aproape toate au ramas doar pe hartie. S-a vorbit ani la rand despre accesul pelerinilor, autoritatilor si altor persoane in bisericile si manastirile din provincie, dar singura actiune concreta realizata a ramas doar infiintarea unor zone de protectie anemica in jurul lacasurilor religioase.

Acum, cand Kosovo s-a rupt de Serbia, problema protectiei patrimoniului ortodox din aceasta provincie devine o poveste frumoasa, pe care, cu siguranta, in cativa ani, Europa unita o va uita deliberat. Va ramane insa durerea Ortodoxiei, rostita atat de dramatic de Biserica sa din Serbia: ”Provincia Kosovo si Metochia trebuie sa ramana parte integranta a Serbiei... Orice alta solutie reprezinta o incalcare a dreptatii lui Dumnezeu si a dreptatii umane, un act de violenta cu repercusiuni pe termen lung, atat pentru Balcani, cat si pentru intreaga Europa”.

Programul dificil de reconstructie a cladirilor istorice distruse in timpul conflictelor din Kosovo a facut un pas important, Unesco anuntand ca va demara un proiect de doi ani, in cadrul caruia 13 situri vor fi refacute. Cele sapte cladiri ortodoxe si sase islamice au fost alese de un comitet de experti internationali, care s-a reunit la Paris pe 8 decembrie.

Opt tari au donat 3 milioane de dolari, alte sapte milioane fiind stranse in aceasta prima faza a proiectului de restaurare a mostenirii culturale din aceasta mica provincie balcanica. Obiectivele alese pentru reconstructie au fost considerate de catre experti ca adevarate opere de arta arhitecturala medievala din sud-estul Europei.

Cele 13 constructii au fost alese dintr-o lista mai lunga, compusa din 48 de situri crestine, identificate de doua misiuni Unesco, desfasurate in Kosovo in 2003 si 2004. Mai multe echipe au inceput deja lucrarile de reconstructia unor situri din Prizen. Chiar daca lista incearca sa pastreze un echilibru diplomatic intre constructiile ortodoxe si cele islamice, aceasta nu reflecta cat de putin echilibrul etnic al populatiei, alcatuita in prezent in proportie de 90 la suta din albanezi musulmani. Cladirile ortodoxe au fost cele mai afectate. Dupa alungarea armatei sarbe o buna parte din bisericile si cladirile care scapasera de bombardamente au fost distruse de etnicii albanezi.

Potrivit statisticilor, din 1999 aproximativ 156 de biserici ortodoxe din Kosovo au fost distruse, 60 dintre acestea fiind incluse pe lista monumentelor culturale, iar 33 fiind construite inainte de secolul XVI. In paralel continua reparatiile constructiilor musulmane distruse in timpul ocupatiei sarbe, in buna parte datorita fondurilor generoase donate de tarile musulmane.

Desi majoritatea monumentelor din Kosovo, construite inainte de secolul XVI, sunt crestine, o buna parte dintre acestea se afla in Metohija, partea de vest a provinciei, aflata la granita cu Albania si populata de musulmani. Mostenirea ortodoxiei medievale in aceasta regiune este foarte importanta, unul dintre sate, Velika Hoca, are nu mai putin de 13 biserici, dintre care patru dateaza din secolul XIV.

Situatia este una delicata pentru Unesco. Cand cladiri care reprezinta mostenirea spirituala a unui popor se afla in mijlocul teritoriului controlat de o etnie ostila, supravegherea si restaurarea devin sarcini foarte dificile, daca nu chiar imposibile.

Lipsa de incredere si tensiunile existente intre cele doua comunitati, pe fondul unui conflict care continua si astazi sub alte forme, reprezinta probleme grave pentru procesul de reconstructie. Biserica Ortodoxa Sarba a avut ezitari in privinta participarii unor organizatii non-sarbe la procesul de reconstructia bisericilor crestine, in buna parte datorita faptului ca nu recunoaste legitimitatea institutiilor politice actuale.

Comisia de Implementare a Reconstructiei este un organism creat de guvernul sarb alaturi de diferite organizatii de protectie a cladirilor istorice, aflandu-se sub conducerea Consiliului Europei. In luna decembrie a anului trecut comisia a terminat un program de reparatii si protectie a 30 de situri religioase ortodoxe, partial distruse de revoltele musulmanilor.

Potrivit organizatiei culturale Europa Nostra problemele din Kosovo sunt departe de a fi rezolvate. In acest moment guvernul din Kosovo intarzie in adoptarea unei politici coerente de protejare a cladirilor istorice, amenintarea la adresa momumentelor ortodoxe ramanand la fel de mare, mai ales din cauza lipsei de reactie a autoritatilor. Acestea prefera sa ignore distrugerile facute de musulmani, fara a declansa anchete sau opera arestari. Nici trupele NATO nu au reusit de multe ori sa ofere securitatea necesara.

De cealalta parte si reconstructia monumentelor islamice intampina dificultati majore. Daca donatiile venite din partea tarilor musulmane bogate ar fi suficiente, lucrarile de restaurare au fost efectuate superficial sau in acord cu traditiile austere, o buna parte din detaliile decorative fiind definitiv inlaturate. Mai mult, au existat situatii cand moschei vechi de sute de ani au fost demolate, fiind construite cladiri noi si moderne.

Chiar daca opiniile in privinta modalitatilor si dimensiunilor necesitatii de protejare a monumentelor istorice difera, majoritatea factorilor implicati cred ca este o problema pentru ca fiecare comunitate sa invete sa respecte cladirile istorice, indiferent cui apartin acestea.

sursa: http://eugen-ionut.blogspot.com

Vedeti aici intr-un documentar, drama a catorva biserici distruse din cele aproximativ 150.